Nu e întotdeauna util să fi fost comunist. În epoca produselor bio şi a leacurilor naturale, culoarea roşie este însă de departe cea mai firească. Este culoarea sângelui care ne-a colorat istoria şi ouăle de Paşte, mult înainte de descoperirea portocalei şi a mandarinelor fără sâmburi.Roşul face parte din cele şapte culori în care se descompune lumina cu forţa. Pe când roşia a devenit din ce în ce mai mult legumă, portocala are multe vitamine. Este solidă, dar şi sursă de lichidităţi. Cine îndrăzneşte o stoarce. Freşul se serveşte rece. Concurenţa cu sucul de roşii persistă.
Ce e drept, comunismul a fost condamnat şi executat. Fantoma temporară s-a ascuns în spirite şi salarii unice în aşteptarea recertificării europene a egalitarismului, fraternităţii egalilor şi a punerii lor în libertate. Aşa se întâmplă de la Revoluţia Franceză încoace la fiecare reluare a francizei în alt teritoriu. Nimeni nu a pretins vreodată că se luptă pentru propriile interese, truda se adresează bunăstării pe pământ care în anumite zone nu are tendinţe pandemice. Acolo bunăstarea nu se molipseşte, ci se lipeşte. Numai că facerea de bine pentru alţii în verb şi pentru sine în fapt conduce la reluarea ciclurilor istorice. Invidia, dar mai ales foamea au puteri energetice greu de estimat. Cura de slăbire este estetică pentru unii şi obligatorie pentru restul.
Fireşte, trăim azi în altă epocă, respirăm liber dacă nu avem tot felul de deviaţii, inclusiv cele de sept. Şi cum totul are un început implementat prin octombrie 1917 şi un sfârşit bănuit în 1989, comunismul este considerat (din punct de vedere intelectual) definitiv defunct. Cel puţin pentru trei sute de mii de locuitori ai planetei. Nostalgicii joacă şah în parc şi pierd încă.
Bănuiesc că între 1989 şi 2010 nu s-au născut trei sute de mii de chinezi. Astfel, ei nu pot să compenseze tot atâţia comunişti pan-europeni (şi nu numai) care au descoperit vestul din spatele unui zid pictat din cer. La est însă, Partidul Comunist Chinez există, ţine congrese, alege preşedinţi şi birouri politice. Concomitent, fabrică mai tot ce ai în casă, fie ea la Bucureşti, New York, Paris sau Târgu-Mureş. Cuvântul recesiune l-au învăţat de la televizor (numai cei care vorbesc engleza şi pot urmări CNN). Au mână bună la licitaţiile publice care tind să se transforme în infrastructură pe bune.
Educaţia pare să poarte ceva roade: ştiu să citească prospectele aparatelor care le fabrică. Se bucură de tot ce este al lor, inclusiv Hong Kong, se uită la Taiwan ca Tom spre Jerry. Mii de vapoare descarcă zilnic ciment, fier şi petrol plătite cash. Cu toate astea, nu au deficit bugetar (ci dimpotrivă) şi dau meditaţii Fondului Monetar înaintea deplasărilor sale în fostele state comuniste. Ceea ce nu este complicat deoarece Fondul este la Washington. Acolo au şi ei fonduri din greu. De fapt, sunt proprietarii străzilor din jur şi dau bani cu împrumut când e nevoie (şi cam este tot timpul).
Acestea fiind spuse şi comunismul condamnat, să nu avem într-o zi surpriza că alchimia revoluţionară adaugă trei sute de mii de capitalişti sărmani proveniţi din comunişti săraci. Altfel există pericolul unor noi obiective: comunişti înstăriţi şi mondializaţi, deci uniţi.
