Se numește Decret 267/1949

Justiția românească are lipsuri nu numai în ce privește imprecizia legislativă, ceea ce ar fi, până la urmă, un oarecare lux. În fapt, este vorba despre cu totul altceva. Traficul, de toate tipurile, face ocolul României într-o libertate care ar trebui să fie a democrației, și nu a imposturii. După 1990, reglajul democratic al statului român a început cu Mineriada, care se dorește a fi continuată, spre folosul unora dintre oamenii publici sau politici.

Nu legislația este totuși problema de fond, ci reprezentanții justiției, ai dreptății. Cum înțeleg aceștia legea, societatea românească și ceea ce ar trebui să fie în acest moment România, după 27 de ani de la prăbușirea comunismului, nu e greu de spus. Instanțele par a funcționa ca patronatul unei firme frauduloase. Un conglomerat măcinat de corupție mai rău decât bârnele de sute de ani invadate de carii s-a constituit drept adevăr, stat în stat. Instituțiile criminale ale statului totalitar și-au regăsit, până la proba contrarie, magistratura, în inima justiției din România. Le sună de aici, de pe pagină, un clopoțel! Unul dintre fanioanele ideologice ale statului criminal comunist, deși apus în Decembrie 1989, prin unul dintre Decretele Revoluției, se numește Decret 267/1949.

Cuvântul liber fost expus unei totale crucificări, opunându-i-se acela al infracțiunii – cuvântul împotriva libertății prin aparența propagandistică de revendicare a valorilor și libertății. Cenzura, această imensă crimă împotriva societății, a creat un sistem al „grotei“ și gardienilor cu remunerație pavloviană. Lupta pentru putere și dominație, pe suportul cenzurii, nu este decât un atentat la statul de drept, fapt incriminat imperativ de Constituție.

Pe site-ul oficial al Ministerului Culturii din România există nominalizat pentru drepturi și demnități acest nefast Decret 267/1949. Un decret care ar trebui reținut, spre neuitare, nu numai Piața Universității sau #Rezist. În locul ministrului Culturii care se fotografiază cu unii scriitori, ca un fel de Gigi Becali cu enoriașii din Pipera, spre propria-i aprigă susținere politică, câștigând un prestigiu absolut infernal, mi-aș da imediat demisia de onoare, iar în locul titularilor instituțiilor statului abilitate cu respectarea Constituției și a statului de drept, de la nivelul guvernului, și nu numai, aș trimite în șomaj tot departamentul juridic, dacă nu cumva întregul personal al respectivului minister. Toate acestea, în numele imperativ al legii care a anulat toate decretele statului comunist în 1989 și 1990. De peste 27 de ani, nu de azi, de ieri.

Epoca instituțiilor torționarilor din anii ’50 nu s-a sfârșit, decât pentru naivitatea unor jurnaliști și cititori, inclusiv a subsemnatului. În văzul întregii lumi, astăzi, Decret 267/1949, cel care naționaliza cu pistolul pe masă cultura română, gira cenzura și statul asasinatelor în numele opțiunilor, este expus drept ofrandă a drepturilor. Decret 267/1949 l-a pus pe Arghezi în situația să construiască socialismul vânzând cireșe la poartă, spre a nu muri de foame, redându-i, apoi, drepturi pe care le-ar fi avut oricum.

Astăzi, când înregistrarea unei fundații, asociații sau firme durează cât eliberarea unui permis la bibliotecă sau schimbarea roților la o mașină, a-ți pune în piept o insignă a criminalilor comuniști nu poate fi un fapt de personalitate juridică. În numele acestui Decret 267/1949 unul dintre clasicii deraiați a declarat că nu o cunoaște pe solicitanta disperată în agonie și singurătate, a unei căruțe de lemne, Hortensia Papadat Bengescu, sortită exterminării, și, ca atare, i-a respins cu solemnitate și satisfacție cererea. În numele acestui Decret 267/1949 a intrat în colaps și sub controlul absolut al securității viața literaturii române.

Statul criminal comunist, oriunde ar răsări, impune o urgență juridică. Toate persoanele care inventează drepturi și avantaje, revendicându-se de la aceste legi cripto-comuniste, în fapt, anulate, fac parte fățiș dintre apologeții criminalității politico-sistemice. Complicități cu istoric nefast și avantaje inacceptabile în formula actuală au făcut în ultimii ani posibilă întoarcerea la o legislație caducă și nulă de drept. O invocă avocați plătiți regește, magistrați interesați și, evident, beneficiarii prinși în același circuit, plasat direct la banul public, adică la bugetul statului. Decret 267/1949 dă încă lapte și miere unor structuri în fapt și drept inexistente, așa cum este acesta, legitimându-le.

Nu numai instituțiile abilitate se expun, ci însuși statul român. Fostul regim criminal al anilor ’50 și-a arborat steagul, în 2017, cu flamuri largi, vibrante, pe Ministerul Culturii din România, cu forța de temut a terorii absolute. Decret 267/1949 a luat mințile pentru că impostura vrea unicitate împotriva democrației, iar subiectul principal sunt banii, mulți bani, nimic altceva. La antipozi sunt, în fapt și drept, Decret 267/1949 și Decret 27/1990, prin care istoria nedreaptă și legea au fost restaurate, asigurând legalitatea democratică. Dar simbolul criminalității asociative și a instituțiilor cu viitorul inversat spre trecut se vrea impus drept normă, găsind amatori aparent neașteptați pentru o asemenea operațiune dementă. Instituțiile de antidiscriminare, guvernul, Parchetul General, Comisia Europeană să citească pe site-ul Ministerului Culturii din România: Decret 267/1949.

Președintele statului român, premierul, ministrul Justiției să silabisească seara și dimineața un refren, Decret 267/1949, și să își semneze demisia personală, sau mai curând a altora, nu bugete pentru restaurarea statului totalitar pentru a obține voturi. Legalizarea democratică nu este legalizarea structurilor statului totalitar.

Decretul 267/1949, deși anulat, este în continuare o veritabilă captivitate a cetățenilor români, caz de încălcare a drepturilor elementare, apropiind România de sclavagism. În numele acestui Decret 267/1949, al Republicii Populare Române, a fost instaurată moartea controlată în cultura românească. Un fenomen cât CNSAS, Biblioteca Națională, Cimitirul Eroilor de la Bellu, închisoarea de la Sighet și Canalul, la un loc.

Despre Ioan Vieru Articolele 97
Author