Opera Viaggio a Reims de Rossini părea până nu de mult un tabu. Recent, a fost reprezentată la Opera Naţională din Amsterdam, în montarea italianului Damiano Michieletto, regizorul care a reuşit să ridice sala în picioare cu un prelung standing ovations.
Michieletto a adus pe scenă istoria unui grup de aristocraţi care trebuie să plece pentru a asista la încoronarea lui Carol al X-lea, într-un muzeu, între personaje reale şi pictate de Picasso, Magritte, Keith Haring. Se vorbea despre o operă lipsită de o proprie dramaturgie. Toate personajele sunt prinse într-o adevărată frenezie pentru inaugurarea unei expoziţii care corespunde plecării către Reims din libretul operei.
Sosirea unei misterioase pânze face ca acţiunea să ia o altă întorsătură.
La Plombières, în hotelul termal Il Giglio d’Oro (Crinul de Aur) s-au strâns oaspeţi iluştri pentru a se pregăti să plece împreună către Reims pentru a asista la încoronarea regelui Carol al X-lea. Doamna Cortese, proprietara stabilimentului, dă ordine pentru a grăbi preparativele de călătorie. Participă frumoase şi capricioase doamne din înalta societate, contesa di Folleville, văduva poloneză Melibea şi Corinna, o faimoasă actriţă romană, fiind acompaniate de nobili precum baronul Trombonok, spaniolul Don Alvaro, contele rus Liebenskof, consulul englez Lord Sidney şi Cavalerul Belfiore, dar şi Don Profondo, un pasionat anticar.
Personajele fac parte dintr-un tablou vivant
Curând aceştia află că pentru călătoria la Reims nu au cai. După momente de nelinişte, contesa îşi oferă ospitalitatea şi organizează în aceeaşi seară un banchet fastuos cu dansuri şi cântece.
Viaggio a Reims este o operă lirică de Gioacchino Rossini pe un libret de Luigi Balocchi, inspirat de Corinne sau Italia de Madame de Staël. Opera a fost compusă pentru încoronarea lui Carol al X-lea ca rege al Franţei şi pusă în scenă pentru prima dată la Paris, la Teatrul Italian în 1825. Întrucât opera avea mai mult un caracter omagial nu a putut intra în repertoriu şi de aceea Rossini şi-a retras partitura şi a reutilizat-o pentru Le Comte Ory.
Datorită Fundaţiei Rossini de la Pesaro, muzicologul Janet Johnson a reconstruit şi a publicat partitura operei care a fost prezentată la Festivalul de Operă Rossini de la Pesaro din 18 august 1984, avându-l la pupitru pe Claudiu Abbado, într-o memorabilă producţie sub regia lui Luca Ronconi şi scenografia lui Gae Aulenti. În distribuţie, nume celebre: Katia Ricciarelli, Leo Nucci, Ruggero Raimondi, Cecilia Gasdia, Lucia Valentini Terrani.
O regie precisă, calibrată, plină de inventivitate
De atunci, Viaggio a Reims a fost reluată în mai multe teatre de operă din lume, fiind reprezentată şi în 1985 la Teatro alla Scala din Milano. În 1992 se bucură de aplauze la Royal Opera House, Covent Garden din Londra. La pupitru, Carlo Rizzi, cu Montserrat Caballé, Renée Fleming, John Aler şi Sylvia McNair. În 2005, un alt succes la Grand Théâtre de Monte Carlo, cu Patrizia Ciofi, Sara Mingardo, Rockwell Blake şi Raimondi.
În spectacolul de acum de la opera naţională din Amsterdam, regia poartă semnătura lui Damiano Michieletto.
Regizorul veneţian Damiano Michieletto reinventează o operă fastuoasă care oscilează între contaminaţiile de genul Ariadne auf Naxos, de Strauss şi filmul O noapte în muzeu. Hotelul Giglio d’Oro devine o grandioasă galerie având-o ca proprietară pe Doamna Cortese. Iar Lordul Sidney lucrează ca restaurator.
Între personajele reale şi cele pictate
Nobilii vilegiaturişti devin la rândul lor personajele unor serii de tablouri, precum Autoportretul lui Van Gogh, cel al Fridei Kahlo, Ducesa de Alba de Goya, Fiul omului de Magritte şi un mare portret al lui Keith Haring.
În viziunea lui Michieletto, personajele stabilesc o interdependenţă între ele, dar şi cu lumea reală. Regia este precisă, calibrată, exactă ca un orologiu. O contribuţie esenţială o au decorul lui Paolo Fantin, costumele Carlei Teti şi luminile lui Alessandro Carletti, care reuşesc să facă un spectacol în spectacol. Uimitor, faptul cum Michieletto manevrează schimbarea atmosferei, de la cea fantastică din magazinul de antichităţi la pompoasa celebrare din partea a doua, în care toate personajele se comportă ca făcând parte dintr-un extraordinar tablou vivant care reproduce scena încoronării lui Carol al X-lea, ca şi când ar fi fost pictată de François Gérard în 1825. Opera se încheie cu un brindisi pentru a sărbători achiziţia de către muzeu a unei noi pânze.
Viaggio a Reims la Opera din Amsterdam
Pe podium, Orchestra Netherlands Philharmonic, sub bagheta lui Stefano Montanari. În distribuţie: Eleonora Buratto în rolul Corinne, Anna Goryachova în rolul Marchizei Melibea, Nino Machaidze în rolul Contesei di Folleville, Carmen Giannattasio în Madama Cortese, Juan Francisco Gatell în cel al Cavalerului Belfiore, Michael Spyres în Contele de Libenskof.
Corul Operei Naţionale Olandeze este condus de cunoscutulChing-Lien Wu.
Regiei i se adaugă prestaţia foarte personală a dirijorului Stefano Montanari, care explorează noi modalităţi precum folosirea cornilor naturali şi tromboanelor baroce care sună arhaic, subliniind parcă atmosfera suprarealistă a acestei montări, dovedind o extraordinară fantezie.
Încă o dată trebuie subliniată regia splendidă, alături de castul interpretativ, în care ies în evidenţă nu numai splendide voci, dar şi mari actori. Excepţională Corinna, interpretată de Eleonora Buratto, cu vocea sa minunată, punând accent pe strofele de improvizaţie. La fel şi Nino Machaidze, cu acutele sale înalte.
Regizorul Damiano Michieletto
Michael Spyres domină într-un mod excelent deliranta scriitură a lui Libenskof. Juan Francisco Gatell este un strălucitor Belfiore, prin timbru şi agilitate. Extraordinar duetul lui cu Corinna, remarcându-se stilul autoironic.
Anna Goryachova aduce o Melibea senzuală, făcând o frumoasă figură. Roberto Tagliavini, în rolul Lordului Sidney, dă naştere unui rol rossinian de neuitat.
Să mai adăugăm faptul că spectacolul este o coproducţie cu opera din Copenhaga şi cu cea din Australia.
La 38 de ani, eternul ”tânăr”, regizorul Michieletto a devenit faimos pentru punerile sale în scenă hazardate, de la un Donizetti pe plajă la Gogol într-un bar sordid, în Inspectorul general, prezentat la Padova, Puccini într-un hangar, Mozart pe un iaht, Rossini într-un tren, Verdi în campanie electorală, aşa cum s-a întâmplat cu Un ballo in maschera pe scena Teatrului alla Scala, la început fluierat şi apoi aplaudat frenetic, şi cu ultima premieră cu Viaggio a Reims de la Amsterdam.
Michieletto este regizorul momentului. Licenţiat în regia teatrală la Milano şi laureat în literatură modernă la Veneţia, el este de părere că repertoriul Operei trebuie reînnoit ca să aibă succes: ”A inova este imposibil, dacă nu schimbi repertoriul”.
Viaggio a Reims, o montare fastuoasă
A fost prezent la Leipzig cu The Rake’s progress de Stravinsky, la Salzburg, cu Cenuşăreasa, având-o în rolul titular pe Cecilia Bartoli, cu Wilhelm Tell la Covent Garden, urmând să monteze la Viena, Berlin, New York…
”Regia este o profesie care mi-a oferit mulţi bani şi a devenit o pasiune. Nu-mi place să pierd timpul. A fost o perioadă când făceam pizze şi lucram şi în weekend de dimineaţa până seara. La Milano, unde mi-am făcut studiile, treceam mereu prin faţa Scalei cu bicicleta şi nici măcar nu-mi ridicam privirea. Apoi am avut şansa să fiu chemat să montez Bărbierul din Sevilla la Festivalul Irlandez de la Westport, unde am şi fost răsplătit cu câteva premii. Până atunci nu avusesem de a face cu lirica. Dar, încetul cu încetul, am început să fiu chemat pentru a monta diferite spectacole, cum a fost la Pesaro, la Festivalul Rossini.
De când mă ştiu se tot vorbeşte de crize: cea economică, a cinema-ului, a valorilor, a limbii. Şi atunci când aud acest cuvânt mă pufneşte râsul şi spun: n-are importanţă. Eu voi merge înainte. Lucrez intens şi de multe ori visez să am un pic de timp liber şi să pot să spun: dacă nu-mi place un spectacol, nu îl fac… Dar pe urmă îmi zic: dacă nu muncesc acum foarte mult, atunci mai bine mă întorc să fac pizze”, mărturiseşte el într-un interviu.
O montare modernă
2013 a fost un an excelent pentru cariera regizorului veneţian. La 37 de ani a triumfat la Festivalul de la Salzburg cu noua producţie a operei Falstaff şi apoi, la Teatro alla Scala cu Un ballo in maschera. Şi-a obişnuit deja publicul, care îl adoră, cu montările contemporane ale clasicilor, provocând adesea mânia tradiţionaliştilor, transformând scena din Elixirul dragostei de Donizetti într-o modernă staţiune balneară, cu nenumărate chioşcuri de îngheţată, sau Madama Butterfly de Puccini într-o scenă a turismului sexual al metropolelor asiatice contemporane, trecând prin Cosi fan tutte de Mozart a cărui acţiune se petrece într-un hotel design. În Inspectorul general de Gogol reprezintă o umanitate violentă, coruptă, care trăieşte în lux, într-un divertisment facil. Aceeaşi gândire a avut-o şi pentru The Rake’s Progress (Cariera unui libertin) de Stravinsky.
”Atunci când abordez un nou titlu de operă pe care vreau să-l realizez, îmi pun întebarea: cum aş putea să fac personajele să fie credibile, sau mă întreb în ce măsură temele suscită imaginea lumii de azi.”
Atât în teatrul muzical, cât şi în teatrul de autor, el încearcă să aducă la suprafaţă, în actualitate, mesajul clasicilor. Operele sale sunt deosebit de apreciate mai ales de noua generaţie.
