Mişcarea federalistă europeană este la fel de veche ca şi ideea construcţiei Uniunii însăşi. Nu este niciun secret şi nicio conspiraţie că părinţii fondatori au gândit că se va ajunge acolo. Însă, pe parcursul istoriei, încercările de federalizare, de impunere a unei construcţii politice, militare sau economice comune au întâlnit diverse piedici: fie din partea politicienilor naţionali (Generalul de Gaulle a fost un aprig susţinător al suveranităţii Franţei), fie din partea conjuncturii economice (crizele petrolului), fie din partea voinţei populare (referendumurile negative ale Franţei şi Olandei asupra Constituţiei Europene).
Astăzi, însă, cred că este un pariu sigur dacă estimăm că mişcarea federalistă este pe cale să se înfăptuiască. Totul datorită sau din cauza, după cum vă sunt vederile politice, crizei financiare care a schimbat total regulile jocului în Europa. Am putea zice că, dacă această criză nu ar fi existat, ea ar fi trebuit inventată pentru a definitiva procesul construcţiei europene. Întâlnirea de acum câteva zile dintre Merkel şi Sarkozy a consfinţit, în doar două ore, noua ordine europeană, spre aplauzele eurocraţilor. Taxă corporativă comună, coordonarea bugetelor naţionale, adică o „guvernare economică europeană în adevăratul sens al cuvântului”, aşa cum a zis Sarko însuşi, cu un aer triumfător, fără să se ridice, însă, la înălţimea lui De Gaulle, din niciun punct de vedere.
Desigur, deocamdată măsurile se referă doar la zona euro, adică la 17 ţări din cele 27, printre care nu ne includem. Românii care sperau că îi vor „scurtcircuita” pe Boc şi pe Băsescu şi că vor fi conduşi direct de „Merkozy”, via preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, mi-e teamă că vor fi deziluzionaţi să afle că mai au ceva de aşteptat.
Asistăm la un moment istoric, pe care copiii noştri îl vor studia în manualele de istorie, probabil drept „Eurodecizia de la Paris” din 16 august 2011. Iată că Istoria se scrie în timp ce noi restul facem grătare în aer liber, învăţăm pentru examene, facem jogging, ne ducem copiii la grădiniţă sau mai ştiu eu ce alte îndeletniciri lumeşti. În această mişcare browniană nebună, unii ştiu exact ce vor şi cum să obţină. Ei sunt cei care scriu istoria, fie că o acceptăm sau nu.
Ceea ce este important să înţelegem, iar deocamdată nu avem toate datele să facem o asemenea analiză complexă, este, de fapt, ce înseamnă un proces de federalizare pentru cei 500 de milioane de cetăţeni ai Europei, care, probabil, dacă ar fi chemaţi la vot, îl vor refuza. Dar nu vor fi chemaţi.
Fii primul care comentează
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.