Când se va ajunge la revizuirea Constituţiei, cu siguranţă va fi pusă în discuţie şi actuala formulă de organizare a Curţii Constituţionale. Deputatul Ciprian Dobre, unul dintre principalii jurişti din PNL, ne-a acordat un interviu în care îşi exprimă poziţia faţă de cum ar trebui să arate în viitor Curtea Constituţională.
– Consideraţi că se impune modificarea legii de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale?
– Poate ar trebui să răspund da. Însă, Curtea Constituţională, ca instituţie, în opinia mea, după votul din noaptea de 14-15 iunie 2010, atunci când s-a desemnat un alt judecător decât cel care fusese votat de Camera Deputaţilor, a suferit o vătămare iremediabilă.
Aşadar, cred că ţara noastră nu se mai poate baza pe actualul sistem de control al constituţionalităţii. Constituţia României a îmbrăţişat un sistem de control de constituţionalitate politico-jurisdicţional, adică judecătorii acestui organism sunt desemnaţi de diferite instituţii politice (Senat, Camera Deputaţilor, Preşedinţie).
Distribuţia numirii judecătorilor către mai multe instituţii, respectiv autorităţi, avea în vedere realizarea unui echilibru şi asigurarea unui mediu constituţional eterogen, în care influenţele politice să fie de sens contrar şi să se anihileze unele pe altele, rămânând astfel în discuţie doar chestiunile de drept.
Vătămarea suferită de mediul constituţional din Curtea Constituţională prin desemnarea samavolnică a unui judecător nu cred că mai poate fi înlăturată vreodată.
Stigmatul politic al Curţii Constituţionale, modul de desemnare constituie un handicap care va urmări actuala Curte Constituţională o lungă perioadă de aici înainte.
Aşadar, cred că în timpul cel mai scurt trebuie să ne întoarcem la tradiţia noastră de casaţie constituţională. Neconstituţionalitatea să poată fi declarată doar de magistrat.
Întoarcerea la magistrat şi la rolul său în societate este crucială pentru ordinea de drept românească. Înaintea perioadei comuniste, Plenul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie decidea asupra constituţionalităţii actelor normative ale vremii.
– Dacă da, consideraţi că judecătorii trebuie aleşi doar din corpul magistraţilor? Judecătorii trebuie aleşi sau trebuie numiţi? Ce condiţii ar trebui să îndeplinească un judecător pentru a accede la Curtea Constituţională? Ce durată ar trebui să aibă mandatul? Din câţi judecători trebuie să fie alcătuită instanţa? Ce alte modificări consideraţi că se impun?
– În ipoteza pe care eu o susţin de a ne întoarce la corpul magistraţilor, iar Plenul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să constituie organismul de cenzură constituţională, nici nu mai trebuie să răspund la aceste întrebări.
Şi aceasta deoarece magistraţii deja sunt organizaţi, mandatul, durata acestuia sunt reglementate deja, numărul acestora coincide cu numărul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei la care se adaugă, bineînţeles, preşedintele instituţiei.
De fapt, România a îmbrăţişat modelul Curţii Constituţionale după nişte dezbateri foarte vii şi de calitate. Am văzut însă că acest sistem de desemnare a judecătorilor Curţii Constituţionale poate fi înfrânt ca urmare a „dictaturii” majorităţii într-o Cameră a Parlamentului care a decis că trebuie un al doilea vot pentru desemnarea judecătorului Curţii Constituţionale, vot care a întors pe dos, evident, rezultatul primului vot.
Statutul magistratului, cel puţin astăzi, ne oferă garanţia că la desemnarea preşedinţilor de secţie ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu sunt posibile influenţele politice şi majorităţile care să poată silui nişte reguli.
De fapt, magistratul ne oferă garanţia, cel puţin teoretică, de a nu sluji o forţă politică sau alta. Etapele parcurse de un judecător în cariera sa profesională până a ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pot constitui elemente suficiente din care să se poată desprinde sau nu calităţile care să-l recomande ca şef al uneia dintre secţiile Curţii, şi deci judecător de casaţie constituţională.
Oricum, trebuie să recunoaştem că şi acest sistem poate avea neajunsuri, de pildă, că într-un asemenea sistem nu vor putea deveni judecători de casaţie constituţională profesorii universitari care s-au dedicat cercetării şi nu au îmbrăţişat statutul de magistrat. Însă nu întâmplător deschid acest subiect, deoarece cred că trebuie dezbătute şi avantajele, şi dezavantajele, iar prin compromisuri să căutăm şi să găsim cel mai bun sistem, în orice caz, altul decât cel de azi.
Trebuie admis faptul că dacă astăzi întreaga ordine de drept este clădită, dar şi cenzurată de puterea judecătorească, nu este firesc ca aceasta să fie doar un simplu spectator în ceea ce priveşte ordinea de drept constituţională; situaţie pe care de altfel o are şi Parlamentul.
Legislativul, pe de o parte, şi puterea judecătorească, pe de altă parte, rămân neputincioşi în faţa deciziei actualei Curţi Constituţionale, care devine, fără vreun alt control, dar după publicarea în Monitorul Oficial (sic!), general obligatorie pentru toate autorităţile ţării şi pentru toţi cetăţenii României.
– În materie de luare a deciziilor, ce modificări aveţi în vedere?
– Aici cred că va trebui să ne gândim cu toţii, cei implicaţi, dacă dorim sau nu să renunţăm la jumătăţile de măsură. Astfel, dacă suntem de acord că, potrivit Constituţiei, Parlamentul, adică Legislativul, „exercită suveranitatea” ţării, atunci trebuie să acceptăm că voinţa Parlamentului nu poate fi înfrântă. Firesc, se pune întrebarea: Cum oprim eventualele abuzuri ale acestei autorităţi?, argument care a fost folosit atunci când s-a creat Curtea Constituţională, dar mai cu seamă în 2003, atunci când Constituţia a fost revizuită.
Acest moment este foarte important pentru că marchează, de fapt, trecerea de la un sistem la altul. Până la revizuirea din 2003, Parlamentul putea înfrânge decizia de neconstituţionalitate a Curţii Constituţionale printr-un nou vot al proiectului de lege, dat, de această dată, cu o majoritate calificată de două treimi. Altfel spus, voinţa Parlamentului consolidată astfel putea înfrânge o decizie „general obligatorie”.
Aşadar, decizia Curţii Constituţionale nu era doar pur şi simplu trimisă spre publicare la Monitorul Oficial pentru a avea putere de lege cum e azi, ci era trimisă Parlamentului pentru a „verifica” dacă chestiunea în discuţie este una de natură juridică sau în spatele acesteia stau de fapt fie raţiuni de stat, adică de interes naţional, fie politici publice, de sistem, asupra cărora cvasitotalitatea celui mai reprezentativ organism, Parlamentul, a căzut de acord, situaţie în care proiectul de lege astfel adoptat era trimis la Monitorul Oficial conform voinţei Parlamentului.
– Credeţi că trebuie neapărat să se revină la prevederile anterioare revizuirii din 2003?
– În legătură cu opţiunea dacă trebuie sau nu revenit la majoritatea de două treimi în Parlament pentru înfrângerea unei decizii, voi spune răspicat da, pentru că altminteri am accepta situaţia de astăzi în care, practic, Legislativul nu poate legifera, ca voinţă politică şi nu în sens juridic, ceea ce doreşte, întrucât astăzi Curtea Constituţională are ultimul cuvânt. Cu alte cuvinte, puterea de a legifera în România este împărţită între cele două instituţii şi teoretic, şi practic.
Această împărţire creează de fapt jumătatea de măsură despre care am mai vorbit şi, în acelaşi timp, o „teamă” îndreptăţită a Legislativului atunci când legiferează ţine de un control constituţional exercitat uneori (în cazurile deosebit de importante) de calculele politice şi partidele, persoanele care au susţinut pe unul sau altul dintre judecătorii Curţii Constituţionale. Ceea ce trebuie corectat este însă faptul că toate acestea se realizează după „perdeaua” Curţii Constituţionale, în loc să se realizeze deschis, public, în Parlamentul ţării.
– La ora actuală, judecătorii Curţii nu sunt supuşi nici unui control. Consideraţi că se impune existenţa unui organism care să fie deasupra Curţii Constituţionale? Judecători Curţii pot greşi şi ei. Am avut exemple în care o decizie era contrară uneia dată anterior. Cum ar putea fi îndreptate eventualele erori flagrante? Ar putea fi şi judecătorii Curţii supuşi unui regim sancţionatoriu?
– Şi la această întrebare cred că lucrurile s-ar simplica enorm de mult întrucât cei care judecă constituţionalitatea unor acte normative sunt înşişi magistraţii. Deci nu am avea cele două categorii: judecători cu statutul de magistrat – membru al puterii judecătoreşti şi un alt statut de cvasimagistrat – judecători de Curte Constituţională.
Aşadar, s-ar aplica aceleaşi reguli pentru toţi cei care participă la exercitarea controlului judecătoresc de drept comun, dar şi cel constituţional.
Dacă vorbim despre „erori flagrante” , voi spune că ele au existat şi vor exista. Chestiunea însă este alta, şi anume aceea ca acele erori să constituie de fapt erori şi nu altceva, cum ar fi calcule politice. Din păcate, astăzi asistăm la Curtea Constituţională la calcule de genul: un partid are patru judecători, celălalt are 3 şi aşa mai departe, calculele pot continua. Din acest punct de vedere cred că sistemul este depăşit, a fost înfrânt şi, deci, trebuie schimbat.
Sancţionarea unor judecători ce pronunţă hotărâri greşite nu cred că poate fi aplicată la nivelul controlului constituţional. Răspunderea magistratului în general pentru hotărârile pronunţate poate fi luată în discuţie, însă acest lucru trebuie făcut cu foarte mare atenţie, şi cred că aş putea spune delicateţe. Răspunderea magistratului disciplinară sau materială poate să reprezinte, de fapt, ştirbirea puterii acestuia. De multe ori, la pronunţarea unei hotărâri, magistratul trebuie să aibă „curajul” de a da o soluţie potrivit convingerilor sale şi nu neapărat a unei majorităţi de opinie care s-a conturat în practica judiciară sau în literatura de specialitate. Evident, acest „curaj” nu trebuie să constituie o regulă. El trebuie să se manifeste atunci când magistratul „simte” anumite nuanţe ce pot întoarce chiar o regulă deja încetăţenită juridiceşte.
Deci, atunci când vom aborda chestiunea răspunderii magistratului trebuie avut mare grijă să nu-i transformăm pe magistraţi în simple persoane cărora să le fie frică „să treacă pe culoarea galbenă a semaforului.” Apăsarea bruscă a pedalei de frână la vederea culorii galben a semaforului poate crea un accident în lanţ.
Aşadar, ordinea de drept într-un sistem social trebuie să se aşeze pe persoane cu conştiinţă şi curaj, şi nu pe indivizi a căror conduită o putem prestabili ca urmare a comportamentului general, fără evoluţie, fără viziune şi, poate cel mai grav, fără iniţiativă.
– Consideraţi că judecătorii Curţii Constituţionale ar trebui să se autosesizeze în situaţii în care o lege adoptată de Parlament nu este atacată la Curte, dar ea conţine elemente vizibile de neconstituţionalitate?
– În actualul sistem nu ar avea sens. Pentru că, oricum, forţa politică nemulţumită de anumite prevederi ale unui act normativ sesizează Curtea, iar cetăţeanul, în faţa instanţei, poate ridica excepţia de neconstituţionalitate. Iar dacă prin absurd Curtea s-ar autosesiza, acei judecători, practic, se antepronunţă, situaţie în care aceştia nu mai pot pronunţa o decizie.
