Până joi, 4 iulie, la ora 10.40, credeam – şi la fel cred foarte, foarte mulţi dintre cei care populează planeta – că „America” este ţara tuturor posibilităţilor. (Nicio legătură cu ce sărbătoresc americanii pe 4 iulie.) Numai că, după ora amintită, mi-am schimbat opinia (şi sunt convins că este şi cazul multor români) şi acum cred că România este „ţara tuturor posibilităţilor”. Dar, în comparaţie cu America, sintagma „ţara tuturor posibilităţilor” alipită României are conotaţii negative. Astăzi am aflat că de fapt prin 2012, atunci când a avut loc referendumul de demitere a preşedintelui, eram, şi nu eram, în jur de 16 milioane şi ceva de români cu drept de vot.
Să luăm prima variantă: eram (suntem) 16 milioane şi ceva cu drept de vot pentru că atâţia români peste 18 ani a descoperit Institutul Naţional de Statistică după recensământul din octombrie 2011. La cei 16 milioane şi ceva i-am mai adăugat pe lista electorală şi pe cei 447.000 de români cu domiciliul în străinătate, atenţie, nu mă refer la lista electorală aşa cum este în Legea referendumului (de fapt în toate legile electorale), ci aşa cum a „inventat-o” Curtea Constituţională. Şi a reieşit că suntem, de fapt am fost anul trecut, vreo 16 milioane şi jumătate de români cu drept de vot. Consecinţa? A existat prag de participare legal la referendumul din 29 iulie 2012 prin venirea la urne a 8,4 milioane de români.
Acum să vedem ce şi cum este cu a doua variantă. Chiar dacă INS a descoperit câţi eram (suntem) fizic peste 18 ani, deci cu drept de vot, datele date publicităţii joi 4 iulie nu sunt utilizabile pentru alegeri. De orice fel, inclusiv referendumurile. Trecute şi viitoare. Un oficial al INS, mi se pare chiar numărul doi din instituţie, ne-a spus-o franc în faţă la vreo două ore după prezentarea datelor recensământului din 2011 (cum s-a făcut acest recensământ este o altă poveste şi cu un puternic miros de dosar penal, dar nu intru acum în amănunte).
De câţi am fost sau suntem peste 18 ani se ocupă alţii. Adică cei 4 sau 5 oameni (cu ofiţer de presă cu tot – nu ştiu şi câţi şoferi au acolo, ca să le mărească efectivele) de la Autoritatea Electorală Permanentă, cei de la evidenţele populaţiei (unul, doi, maxim trei funcţionari în funcţie de unitatea administrativă – comună, oraş, municipiu) şi primarii. În 2012, tot acest melanj mai sus amintit ne-a spus că eram ca 18 milioane şi ce peste 18 ani, adică cetăţeni cu drept de vot. Toată lumea cu scaun la cap a contestat această cifră anul trecut. Deci indiferent că în urma unei acţiuni de amploare – recensământul – a ieşit un număr de români care au peste 18 ani (deci au drept de vot), instituţia în cauză îşi reneagă datele şi spune, „categoric nu pot fi folosite” la întocmirea listei electorale, iar cei mai sus menţionaţi nici măcar nu bagă în seamă datele INS. Suntem în plină zonă „Eugene Ionesco”. Şi avem exemplul clar din 2012. Pe 2 februarie 2012, INS a dat publicităţii datele provizorii din care reieşea că suntem (în total) mult mai puţini decât în 2002 (prin urmare şi cei peste 18 ani). Dar foarte puţinii funcţionari existenţi de la evidenţele populaţiei, mulţi primari au trimis la centru date din care reieşea că suntem la fel de mulţi ca în urmă cu 10 (acum 11) ani.
Îmi pun deci o întrebare: atunci de ce se mai fac recensăminte, dacă pe linie electorală datele nu sunt – măcar orientativ – utilizate? Răspunsul nu este greu de dat. Datele de la recensământ trebuie luate în calcul atunci când se fac listele electorale, cei de la „evidenţe”, primarii etc. trebuiau doar să perie datele, adică să scoată condamnaţii, nebunii şi cine nu mai are drept de vot, operaţiune care într-adevăr nu priveşte INS. Numai că acum, deşi a umflat cât a putut datele, tot a ieşit că s-a înregistrat cvorumul de participarea pe 29 iulie 2012, deci referendumul trebuia validat. Ei bine, cum la INS oamenii cu funcţii sunt puşi acolo tot politic, atunci ei trebuie să încerce să ne păcălească (am utilizat un eufemism) şi să ne spună că datele lor nu au nici în clin, nici în mânecă cu numărul celor cu drept de vot. Numai că de păcălit nu mai pot păcăli pe nimeni. Dar îi ridică mingi la fileu lui Traian Băsescu, cel care joi (şi în zilele viitoare), în loc să se ascundă în gaură de şarpe, a anunţat din nou că „victoria” sa din 2012 a fost legală. Totuşi, atacul vitriolant la adresa lui Ponta şi ameninţările la adresa „puciştilor” din 2012 trădează o nervozitate ieşită din comun. Şi de regulă un om se enervează când i se îneacă corăbiile. Şi Traian Băsescu ştie cum e pe mare.
