Tăcerea lupilor

Când lansezi un program de austeritate de o asemenea anvergură cum e curba de sacrificiu Băsescu-Boc, proiectul comunicaţional dindărătul lui e la fel de important ca acela economic. Strategia financiară a actualei puteri a fost acuzată intens şi de cinism, şi de incompetenţă. Dar strategia de comunicare pur şi simplu nu a existat.

Tăierea pensiilor şi a salariilor e în primul rând o măsură politică de genul celor cu mare impact emoţional, o fisură între stat şi o societate obişnuită de decenii cu asistarea şi cu o anumită siguranţă a nivelului de sărăcie maxim garantat. Nu un exerciţiu de contabilitate retorică. Şi totuşi, noi cu asta am avut şi avem de a face. Singurul comunicator emoţional al actualei puteri este Traian Băsescu. De aici, surpriza.

Încă din campania electorală din toamnă Băsescu s-a arătat epuizat, nervos, slăbit ca şi carisma, capabil să puncteze tot mai rar. Ultimele resurse de înflăcărare a mulţimilor au fost aruncate în joc cu prilejul referendumului pro şi contra suspendare. Băsescu cel de azi e la ani-lumină de personajul care inundă cu ardei iuţi scena publică la începutul deceniului. E greu de spus dacă avem de a face cu oboseală sau cu indiferenţă, însă Traian Băsescu cel care a plâns la steag, la statui sau la pavilioane expoziţionale s-a dovedit incapabil să plângă pentru pensionari. Vorbesc, evident, metaforic. Era de aşteptat ca şeful statului să-şi exprime compasiunea, să arate că ştie consecinţele, că e la curent cu felul în care va fi sleit coşul zilnic şi va dispărea zâmbetul de pe faţa a milioane de oameni. În felul ăsta există o şansă ca oamenii să spere că cineva acolo sus realizează dimensiunea dramei şi va munci zi şi noapte ca să-i limiteze consecinţele.

În locul acestui fel de discurs am avut de a face cu un Băsescu vindicativ, sec, brusc descoperitor al problemelor din sistemul de pensii şi al bihorenilor care s-au pensionat buluc şi nelegiuit înainte de termen. De fapt, în locul rezonanţei sociale cât de cât responsabile despre care vorbeam, sistemul comunicaţional PDL a atacat problema cu arme de campanie electorală. O uriaşă eroare.

Problema mereu în discuţie a fost cea a vinovăţiilor. Iar aici soliştii puterii au ajuns să enunţe teze din ce în ce mai absurde şi mai inutile.

„Sunt vinovaţi de scăderea pensiilor cei care le-au crescut în trecut.” Ne putem închipui uşor masa pensionarilor furioşi că au primit până acum mai mulţi bani şi bucuroşi că în sfârşit cineva face dreptate.

„Banii au fost tocaţi pe privilegii, pe pensii şi salarii de lux.” Probabil că în viitor psihologia politică va numi această idee „Fixaţia Boc”. De un an şi jumătate premierul arată cu degetul şoferii care câştigă de la stat o mie de euro, dar nici măcar această situaţie, irelevantă economic, n-a fost schimbată. Singurul efect al măsurilor sale drastice a fost sărăcirea câtorva actori bătrâni şi stimaţi. În rest, publicarea veniturilor din administraţie demonstrează sec că premierul vorbeşte degeaba de când a ajuns la Palatul Victoria.

Peste toate astea puterea mai comunică prin tot soiul de guralivi care vorbesc pe cont propriu vrute şi nevrute, dau speranţe de o clipă fără nici o bază sau insultă cetăţeanul care are deja pumnii strânşi şi încearcă zi de zi să fie interesanţi, într-o epocă în care le-ar fi mult mai bine să fie nevăzuţi. Cum e, de pildă, doamna Vass. Cum e domnul Oltean.

O campanie adevărată ar fi trebuit să înceapă cu cel puţin două luni înainte de anunţarea tăierilor de venituri şi ar fi trebuit să fie axată pe ideea că statul face el însuşi eforturi mari să-şi reducă cheltuielile, strânge cureaua, e responsabil şi solidar cu societatea. Dar nimeni n-a gândit aşa ceva. De fapt, cei care guvernează s-au trezit peste noapte cu cartoful fierbinte în mâini. Dacă creditorii de la FMI nu băteau cu pumnul în masă, cuplul Băsescu-Boc îşi trecea senin toate dezechilibrele bugetare prin arşiţa verii, aşteptând pe mai departe ca Obama să rezolve criza.

PDL şi Traian Băsescu au încercat instinctiv să agite încă o dată ideea vinovaţilor, a inamicilor comuni de care cineva, întâmplător ei, trebuie să ne scape. Pariu complet greşit, asemănător cu ideea lui Iliescu de a agita şi în 1996 spectrul deja benign al monarhiei. Cu buzunarele tot mai goale, cetăţeanul a aflat singur cine e duşmanul comun.