Colectiv. Tatăl lui Alexandru Iancu își strigă disperarea

Cei zece ani scurși de la Colectiv nu au fost deloc ușori pentru un tată care și-a pierdut copilul în incendiu. Din durere și disperare, pentru Eugen Iancu s-a născut și o licărire de speranță. A crezut că, dacă vorbește public despre probleme, dacă trage de mânecă autoritățile, se va schimba ceva pentru generațiile viitoare. 

„Dincolo de tragedia personală, dincolo de toate stările prin care trece un om atunci când pierde un copil, am sperat că, în urma Colectivului, se vor produce schimbări și celălalt copil al meu, în caz de o altă tragedie, ar avea o șansă. Din păcate, iată, la zece ani de zile, nu putem vorbi despre o lege dată de statul român de funcționare a spațiilor publice, nu vedem schimbări în legislația de funcționare a sistemului sanitar, nu vedem construit nici măcar un spital, nici măcar o nouă secție. Ce să mai visăm la spital?! Avem ce-i drept trei în construcție, probabil că la anul vor fi gata”, își începe Eugen Iancu povestea celor zece ani în care nu a încetat să spere că ceva cât de mic se va schimba.  

Eugen Iancu: Odată cu incendiul de la Colectiv, România a descoperit că nosocomialele ucid. Înainte ne gândeam că ne-a tras curentul și am făcut pneumonie

,,Dezamăgirea vine când vedem cu toții că, iată, mor copii, și mor din ce cauze?! Infecțiile nosocomiale despre care se tot vorbește de zece ani, care au fost cumva parcă descoperite, cel puțin de mine și de o mare parte a populației, odată cu Colectivul. Atunci am aflat că în spital se moare din cauza infecțiilor, că tot ce ni se spunea înainte era că ai stat în curent și ai făcut pneumonie, te-a tras curentul, de fapt erau infecții”, pune Eugen Iancu degetul pe rană.  

Îi vine greu să exprime în cuvinte ce simte față de cei care conduc sistemul sanitar, față de întreaga clasă politică

,,Primari, prefecți, miniștri, secretari de stat și cine Dumezeu mai este acolo. Nu pot, nu-mi pot imagina cum, după 10 ani de zile, oamenii ăștia să nu facă absolut nimic pentru a ne da o șansă la viață nouă, cetățenilor”, exclamă bărbatul.

După un deceniu, cel mai tare se aud tot glasurile rudelor care și-au pierdut copii, frații, surorile în incendiul din Clubul Colectiv. Și nicidecum cele ale autorităților care, practic, nu se pot lăuda că au făcut ceva de atunci încolo. Iar dimensiunea reală a pierderilor de vieți din cauza sistemului sanitar e încă necunoscută, pentru că mulți aleg să tacă, crede tatăl lui Alexandru Iancu. El nu a putut sta deoparte. A înființat Asociația Colectiv GTG 3010 și a încercat, prin intermediul ei, să determine statul să facă schimbări. 

„Să ne reamintim cazul de la Floreasca cu pacienta arsă (n.r. cazul Laviniei, pacienta arsă pe 70% din suprafața corpului și infectată cu o ciupercă ucigasă în Centrul de Arși de la Floreasca). Noi vedem doar cazurile în care un aparținător al unei victime alege să iasă și să vorbească, să facă scandal, cum spun medicii. Pentru că marea majoritate din păcate, tac. Noi nu știm care este dimensiunea reală a pierderilor din sistemul sanitar românesc pentru că lumea, în general, are o doză prea mare de bun simț, poate are o doză prea mare de lașitate, nu știu cum să o numesc, dar din păcate cei mai mulți aleg să tacă și din cauza asta noi nu știm ce se întâmplă cu adevărat”, crede Eugen Iancu. 

„În urma tragediei Colectiv și a mediatizării lumea a conștientizat că o rană provocată de un incendiu, de o arsură, are nevoie de un tratament special. Și are nevoie în primul rând de foarte multă igienă. Mulți au înțeles că e nevoie de temperatură și umiditate constantă, să ții pacientul ars în niște condiții.”

Din păcate, imaginea pe care o au în fața ochilor mulți pacienți și rudele lor când intră într-un spital e cu totul alta. 

,,Văd că, într-un salon în care sunt cazați pacienții arși, intră cine vrea, cum vrea, fără să respecte norme de igienă, văd pansamente înroșite de sânge, văd răni supurând, văd o mulțime de lucruri care se întâmplă și, cu siguranță, nu sunt ceea ce ar trebui să fie. Oamenii reclamă, cer ajutorul, unii ies în presă și cer ajutorul, uite ce am văzut și nu este în regulă, alții sună și cer ajutor.”

,,Victimele se tem că, dacă își cer dreptul, există un big brother care îi urmărește și îi notează undeva, în catalog”

Eugen Iancu îi poate ajuta până la un punct pe cei care îi solicită sprijin.  Le prezintă legile, le arată ce drepturi au, ce trebuie să dacă, unde să depună cereri, documente. 

Sunt însă și victime ale sistemului sanitar cărora ,,le este rușine că ar putea să supere medicii, să supere ministerul și li se pare că, dacă și-ar cere drepturile, ar provoca acel un scandal și ar fi notați undeva, într-un catalog, și, vezi Doamne, în viitor ar exista acolo un big brother care i-ar amenința”, a remarcat Eugen Iancu. 

Cel puțin în primii ani de după tragedie, omul a ținut legătura cu aproape toate rudele tinerilor decedați în incendiu. A încercat să mobilizeze oamenii și să facă în așa fel încât tragedia să nu fie dată uitării. A observat însă că, odată cu trecerea timpului, îndurerate și dezamăgite de sistem, multe dintre rudele victimelor au preferat să nu mai vorbească despre subiect.

„Fiecare și-a trăit propria lui durere, unii au preferat să tacă, să se retragă, alții au ales să se manifeste, treptat, însă, e drept că marea majoritate ne-am cam întors la viața de dinainte. Mă uit la mine. Am încercat să duc povestea asta și, dacă ar fi să spun acum, aș zice că, în astfel de cazuri, da, oamenii trebuie să se unească, să înființeze o asociație. Însă acolo, undeva, cei care răspund la telefoane trebuie să nu aibă legătură cu pierderea. Trebuie să fie oameni pragmatici, oameni care au o pregătire psihologică bună.” 

Pentru Eugen Iancu discuțiile despre tragedie cu rude ale unor pacienți care trec prin situații similare sau interviurile pe care le dă presei au început să devină o povară.  De fiecare dată simte că se întoarce în timp, în momentele acelea în care a credea că se va prăbuși pământul. 

,,Nu este tocmai bine și de asta, de multe ori, cei mai mulți dintre noi evităm să mai vorbim. Imaginați-vă ce se întâmplă cu răniții care nu vor să se trezească în focul ăla”, explică Iancu. 

Mesajul său, la zece ani de la Colectiv, este de fapt un strigăt de disperare: „Despre ce medicină a viitorului vorbim când mor copiii într-un spital pentru că personalul nu se spală pe mâini sau pentru că politicienii fură?!”

„Eu nu pot să renunț la partea asta de revoltă. Concluzia este că țara asta este condusă de oameni indiferenți total față viața omului, față de sănătatea omului și că toți, indiferent că sunt politicieni, medici preferă, din păcate, banul în locul meseriei, în loc să salveze viața, în loc să facă prevenție.”

Acuzațiile sunt dure, dar bărbatul a văzut atâtea încât cu greu l-ar mai putea cineva convinge că se poate schimba ceva în mentalitatea oficialilor care conduc țara.

,,Dacă cineva ar urmări câți bani s-au cheltuit din fonduri europene pe congrese total inutile, în care se vorbește despre medicina viitorului. Despre ce medicina viitorului vorbim când nu am construit un spital în 35 de ani?! Despre ce medicină a viitorului putem vorbi când avem dotări care zac prin depozitele spitalelor?! Dacă s-ar face o anchetă și s-ar urmări dacă proiectul spitalului renovat a fost respectat cred că ar trebui arestați mulți”, încheie Eugen Iancu.