Înființate oficial în ziua de 1 mai 1831, „Arhivele Naționale“ sunt cea cea mai veche instituție din țara noastră care funcționează, neîntrerupt, de peste un secol și jumătate.
Conform datelor oficiale, Arhivele Naționale, atât cele din sediul central cât și din cele 87 de filiale locale, dețin circa 325.000 de metri liniari, așadar 325 kilometri de documente. Dintre acestea, o foarte mare parte are o importanță fundamentală pentru istoria noastră. Privite dincolo de aspectul lor strict administrativ, toate la un loc creează imaginea unei structuri complexe, care ne readuce în minte labirintul uriașei biblioteci în care se petrece acțiunea straniului roman „Numele Trandafirului“.
„Limba vechilor cazanii“
Legea arhivelor nr.16/ 1996 definește documentele istorice ca fiind ,,acele produse ale activității omenești, relatări foarte diverse în legătură cu evenimente și cu desfășurarea istoriei, în care intră documente scrise propriu-zise, dar și tot ceea ce înseamnă imprimate, documente heraldice, proiecte, schițe, planuri, etc.” Mai nou, în această categorie au început să fie incluse și documentele informatice.
În acest context, indiferent unde se vor fi aflând și oriunde or fi găzduite, arhivele pot fi considerate niște temple, dedicate uneia și aceleași zeițe: Istoria. O zeiță uneori crudă, alteori binevoitoare și aproape întotdeauna indiferentă. „Marii preoți“ care slujesc în ele aceste ,,temple” speciale sunt, aparent, niște oameni obișnuiți, la fel ca oricare dintre noi. Dar, dincolo de această asemănare formală, ei sunt niște specialiști excepționali care, după cum spunea, cândva, poetul Alexei Mateevici sunt familiarizați și știu să citească ,,limba vechilor cazanii”. În felul său, arhivistul care primește pe mână vechile documente istorice este un om de știință care trebuie să posede și să opereze cu un vast bagaj intelectual și să dețină cunoștințe din cele mai diverse domenii: de la înțelegerea unor ,,limbi moarte”, care nu se mai vorbesc de secole, până la istoria amănunțită a perioadei în care au fost întocmite documentele respective. Iar în această perioadă, în care s-a pornit digitalizarea arhivelor istorice, el trebuie să stăpânească și anumite elemente de informatică. Dar, dincolo de toate acestea, el are drept ,,de viață și de moarte” asupra unor obiecte care, adeseori, sunt unice. El este cel care poate să popularizeze și să aducă la cunoștința publicului un anumit document ori să-l omită, iar noi, profanii, să nu aflăm niciodată de existența lui. Și tot arhivistul este cel care, prin puterea pe care i-o oferă legile actuale, decide care dintre documentele emise în zilele noastre vor fi incluse în arhiva istorică și vor fi păstrate în fondul arhivistic național. Din păcate, în ultima vreme se constată un fenomen îngrijorător: din arhivele județene au cam început să dispară specialiștii cunoscători ai unor limbi vechi, ieșite din circulație.
Istoria arhivelor
După cum spuneam, arhivele aflate pe teritoriul fostelor principate româneşti au fost înființate, oficial, în anii 1831-1832, în vremea aplicării Regulamentelor Organice. Dar asta nu înseamnă că înainte de aceste momente, documentele, mai mult sau mai puțin oficiale, erau aruncate la gunoi după ce nu mai erau utile unui scop anume. Astfel se face că, documentele epocilor trecute au fost adunate și stocate și cu mult înainte de data înființării oficiale a Arhivelor Naționale. Toate cancelariile domnești au făcut acest lucru, chiar dacă valurile tulburi ale istoriei au distrus o bună parte a acelor vechi ,,zapis-uri” și tot felul de alte înscrisuri oficiale. În timp, acestora li s-au adaugat arhivele private, adunate și păstrate în vechile familii boierești din sânul cărora s-au ridicat dregătorii de diferite ranguri. De asemenea, unitățile din componența ierarhiilor ecleziastice, de la bisericile locale până la Episcopii și Mitropolii, și-au format, și ele, propriile arhive. Dar, cele mai vechi locuri unde s-au adunat și s-au păstrat străvechile documente au fost mănăstirile care, datorită protecției oferite de zidurile exterioare, cel mai adesea fortificate, ofereau un plus de siguranță. Astfel se face că existenţa unei Arhive generale a Mitropoliei Bucureştilor (unde se păstrau şi diferite acte laice particulare, de tipul hotărniciilor care delimitau marile moșii) este menționată încă din anul 1775. Încă de la începuturile sale, existența Arhivelor Naționale a fost marcată de o serie de mari personalități ale culturii române precum Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu ori Grigore Alexandrescu. În 1862, după câțiva ani de la „Mica Unire“, la București s-a înființat „Direcția Generală a Arhivelor“, moment după care Arhivele de la Iaşi ale fostului Principat al Moldovei devin o sucursală a instituției din Capitală. Doi ani mai târziu, în 1864, după ce domnitorul Al.I. Cuza a emis decretul privind „secularizarea“ averilor mănăstirești, un mare număr de documente care aparținuseră acestora din urmă au trecut, și ele, în proprietatea statului și, astfel, au fost depozitate tot în Arhivele Naționale. Tot cam în acea perioadă a început să se facă distincția dintre documentele cu valoare istorică şi cele cu valoare practică, administrativă. Încă de la înființare, Arhivele Naționale au fost plasate în subordinea Ministerului Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Iar din primele decenii de la înființarea oficială și până în prima treime a sec. XX, instituția s-a aflat sub conducerea a două dintre cele mai strălucite personalități ale culturii noastre: Bogdan Petriceicu Hașdeu, între 1876 și 1900, urmat de Dimitrie Onciul, între anii 1900 și 1923.
Comorile trecutului
Puțini dintre noi înțeleg faptul, că odată cu trecerea timpului, orice petic de hârtie scrisă ori tipărită poate să devină un document istoric. Acum, din patrimoniul Arhivelor Naționale fac parte acte oficiale şi particulare, documente diplomatice şi consulare, memorii, manuscrise, proclamaţii, chemări, afişe, planuri, schiţe, hărţi, sigilii, redarea unor însemne heraldice, cărora li se adaugă înregistrări foto, video și audio privitoare la anumite evenimente cu valoare istorică. Conform specialiștilor, circa 80 la sută dintre vechile documente existente în secțiunea dedicată perioadei medievale sunt scrise în limba latină. Alte zece la sută sunt scrise în limbile slavonă și română, iar restul de zece la sută în alte limbi, inclusiv turcă și arabă. Lista comorilor din această perioadă este deosebit de impresionantă. Spre exemplu, acolo se află cel mai vechi document scris în limba română care s-a păstrat până în zilele noastre. Este vorba despre celebra ,,Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către Hans Benckner”. Descoperită de Nicolae Iorga la începutul sec. XX în Arhivele Brașovului, această scrisoare a fost expediată, probabil, pe 29-30 iunie 1521. ,,Mesajul” respectiv este scris pe hârtie (care în acea perioadă nu era chiar la îndemâna oricui) iar pe verso este pecetluit cu sigiliu din ceară roșie. La timpul său, ,,expeditorul” Neacșu era un negustor înstărit care făcea negoț cu brașovenii, cărora le oferea mărfuri turcești aduse din Stambul. Prima menționare a numelui său apare încă de pe vremea domniei voievodului Vlad cel Tânăr. În schimb, Hans Benkner era Burgermeisterul (primarul) cetății Brașov. În acel mesaj privat, Neacșu îl anunța pe Hans Benkner despre manevrele militare pe care turcii le efectuau în sudul Dunării în vederea unei posibile invazii a turcilor conduși de Mohamed Beg care ar fi vizat Țara Românească și Ardealul. În Arhivele Naționale se mai găsesc și multe alte documente foarte importante pentru noi. Sunt acte oficiale întocmite în cancelaria domnească a voievodului Mircea cel Bătrân, sau ,,Actul de donație” emis în 1459 de către Vlad Țepeș, în care se menționează, pentru prima dată, într-un act oficial numele ,,Cetății Bucureștiului”. Dar și documentul prin care același Vlad Țepeș îi cerea găzduire primarului de la Brașov, în cazul în care turcii vor invada Țara Românească. O valoare documentară cu totul deosebită o are ,,Coligatul de la Sibiu”, straniul manuscris din anul 1529, în care Conrad Haas descria o invenție cu totul deosebită. Este vorba despre racheta în trepte, model care va fi reluat, la o scară grandioasă, în programele spațiale din zilele noastre.
,,Fonduri” și colecții
Toate acestea sunt incluse în Fondul arhivelor istorice. Acestora li se adaugă extrem de multe, plus multe altele similare, păstrate și luate în evidență, fiecare după specificul său, în circa 1750 de inventare, iar fiecare dintre acestea conțin câteva sute de ,,elemente arhivistice”. Din enumerarea acestor fonduri, aflăm că, în afară de marile instituții ale statului care au funcționat de-a lungul vremii, au existat și tot soiul de asociații profesionale și nu numai, unele cu totul neașteptate, care au avut propriile documente ajunse acum în Arhivele Naționale. Astfel, între anii 1932-1935, a existat și a funcționat ,,Asociația Împotriva Scumpetei”. Iar în industria ușoară, au existat ,,Asociația Patronilor Frânghieri din România” (care a funcționat între anii 1943 și 1948), ,,Asociația Întreprinderilor de Panglici, Ață și Diverse (1945-1948)”, ,,Asociația Profesională A Dărăcitorilor de Lână” (1947-1949)”, ,,Asociația Profesională a Fabricanților De Lichior și Băuturi Spirtoase din România” (1940-1948). Între anii 1921 și 1924, a funcționat ,,Asociația Prietenii Naturii”) dar și ,,Asociația Prietenii Presei Proletare” (1929-1934). Între anii 1930 și 1938, a existat ,,Liga contra Cometei”. Un volum important de documente istorice extrem de importante provine din vechile arhive ecleziastice, întinse de-a lungul câtorva secole. Este vorba despre arhivele Mitropoliei Țării Românești, care acoperă perioada cuprinsă între anii 1365 și 1890, ale Episcopiei Argeș (1451-1893), dar și ale Episcopiei Buzău (1515-1882) ori ale Episcopiei Râmnic (1472-1880). Multiseculare sunt și arhivele câtorva zeci de mănăstiri, dintre care foarte multe înființate în urmă cu cinci-șase veacuri şi care funcționează și în zilele noastre. Există, însă și arhive care, deși adunate la un loc, nu au ajuns în Arhiva Națională. Spre exemplu, documentele și dosarele rezultate din centralizarea activității fostei Securități se află acum în depozitele de la CNSAS.
Viitorul aparține informaticii
Perioada cuprinsă între anii ‘90 și 2000 a fost una relativ dificilă pentru Arhivele Naționale. Concret, condițiile existente în depozite erau deosebit de precare: unele dintre ele erau umede și pline de igrasie, astfel că nu asigurau condițiile de micro-climat obligatorii pentru acest domeniu. Totuși, în ultimii câțiva ani s-au accesat fonduri europene care au fost investite cu folos. Dar cea mai importantă modernizare a fost declanșată după ce informatizarea a pătruns și în acest domeniu. Astfel se face că, sute de mii de documente istorice au fost digitalizate iar acum fac parte dintr-o imensă ,,bibliotecă virtuală”, accesibilă publicului larg. Public ce se arată din ce în ce mai interesat de aceste vechi documente. În urmă cu vreo câțiva ani s-a calculat că, prin sălile de studiu existente la Arhivele Naționale, au trecut circa o sută de mii de solicitanți. Numărul acestora se dublează însă atunci când se iau în calcul și persoanele care au consultat site-ul instituției. Pare puțin dar, în această perioadă în care ni se tot spune că românii nu prea mai citesc, aceste sute de mii de persoane care intră, într-un fel sau altul în ,,Templul Zeiței Istoria”, sunt, totuși, de luat în seamă.
Este o instituție extraordinară pentru istoria unui popor și care a avut funcționari de excepție. Din pâcate au fost angajați și uscături. Așa se face mai ales după 1989 se zvonește documente de mare valoare au putut fi extrase pe bani din arhive, unele vândute în strâinâtate, iar altele au fost folosite la fabricarea documentelor pentru retrocedările cu cântec. Zonă tabu pentru DNA, DIICOT, Procuratura generală.
Un articol din seria tablourilor de istorie, autorul nu prezinta si atributiile Arhivelor Statului,devenite Nationale prin legea mentionata. Cele mai importante ar fi asigurarea pastrarii actelor importante daca se preiau de la cei care le-au emis si asigurarea ca distrugerea actelor la orice organizatie/institutie(numite creatori) sa urmeze procedura stabilita in lege, numai ca chiar cu „legea in mana” si, contrar legii, multi creatori scapa de acte si hartii, cu aprobarea Arhivelor Nationale. Si asta deoarece evidentele intocmite nu sunt conforme cu realitatea actelor si a dosarelor in cauza.