Totalitarismul ratingului

În comunismul de stat (care era, de fapt, un capitalism etatist), presa avea stăpân. Montat în forma cenzurii politice, stăpânul presei era partidul unic, totalitar. Acum, sub „libertatea” capitalismului privat, presa are alt stăpân, unul de formă economică: ratingul.
Ţările, ele însele, sunt supuse unui rating de ţară, de formă macroeconomică fiind acesta.

În presa de azi, regula e că unul slab şcolit pune întrebări unora slab şcoliţi cu scopul de a trezi cât mai mult interesul celor slab şcoliţi. Acest interes poate fi măsurat şi a fost botezat rating. În funcţie de punctele de rating adunate, contractele aduc bani mai mulţi ori mai puţini. Oricând marile contracte semnate de multinaţionale pot fi suspendate dacă întrebările puse de presă răscolesc ceva ce nu convine acestor multinaţionale.
Ratingul se prăbuşeşte, de regulă, în minutele în care slab şcoliţii televiziunilor pun întrebări unora mai bine şcoliţi. De pildă, celor care, din experienţa unor profesii liberale, cum ar fi acelea ce derivă din ştiinţele dreptului, practică o anume asceză a adevărului neideologizat. La noi nu sunt mulţi, dar nu-i vei vedea niciodată la televiziuni, dat fiind că e imposibil să-i transformi în vedete.

Uluitorul nostru matematician Grigore C. Moisil, întrebat fiind ce e televiziunea de fapt, a răspuns: „Televiziunea e o unealtă care transformă savanţii în vedete şi vedetele în savanţi”. Se întâmpla în anii ’60 ai secolului trecut, când unica noastră televiziune nu pierdea bani din publicitate dacă lucra să transforme nişte savanţi în vedete.

Azi, dacă eşti savant român în chestiunea resurselor naturale, a limitelor lor şi a crizelor lor predictibile, televiziunile nu vor afla că exişti ori, dacă unele vor afla şi te vor invita să-ţi expui punctele de vedere, te vei găsi în faţa unor întrebări care fac referinţă doar la imediatul cel mai imediat al actualităţii (ca să nu cadă prea mult ratingul). Aşa că nici politrucii nu vor afla că există la noi un savant, Călin Georgescu, care ştie deja ce se va întâmpla cu apa, cu energia şi cu pământul arabil peste 10, peste 20 de ani, peste 30 de ani.
Azi, televiziunile sunt şcoală postliceală şi postuniversitară pentru politruci, dar mai ales şcoală gimnazială pentru alegători.
Extrem de ciudat este altceva: orice televiziune, de ştiri ori nu, are o oră pe zi cu ratingul cel mai mic, dar nici în ruptul capului n-ar consacra ora aceea transformării unor savanţi în vedete. Oare de ce? Pur şi simplu pentru că în televiziunile noastre nu există producători care să deţină discernământul necesar spre a afla că, de pildă, Adrian Bejan, profesor la Universitatea Duke din SUA, este creatorul unei noi paradigme ştiinţifice, ori că Basarab Nicolescu este creatorul unei noi metodologii de înţelegere a nivelurilor de realitate.

A trăit printre noi, până de curând, extraordinarul matematician Solomon Marcus, cel care, atunci când Iohannis a încercat o reformă a educaţiei, a scris un raport în care a atras atenţia că elevii noştri sunt supraaglomeraţi în chip periculos pentru viitorul lor mental. Evident că mai des l-am putut auzi pe Nicolae Guţă decât pe Solomon Marcus la televiziuni.
Mândrii noştri producători şi vanitoşii lor moderatori nici nu-şi dau seama – şi acesta e sfârşitul unei lumi – că ei sunt secţia de propagandă a adevăratului partid unic, totalitar, dintr-o lume ce stă să vină şi a şi venit.