Totul despre mama mea

Corespondenţă de la Magda Mihăilescu

Nu a luat el, Almodovar, Palme d’Or pentru Todo sobre mi madre (Totul despre mama mea), în 1999, când toată lumea numai despre asta vorbea, dar numele filmului său a circulat ca împrumut în nenumărate referinţe. Este simplu şi spune mult, de aceea adaug şi eu un mic abuz cu titlul de mai sus, ediţia aceasta a Mostrei fiind una dominată de personajul mamei. Au trecut pe ecrane bătrâni şi adolescenţi, îndrăgostiţi fără leac sau vindecaţi pe viaţă, poeţi şi bandiţi, victime şi călăi, oameni ai prezentului sau alţii venind din istorie. E nevoie de toate pentru a face o lume, cum sună un vechi adaggio, iar un mare festival chiar este o lume, nu o apă şi un pământ fără relief. Am tresărit odată cu mamele din filme, ne-am indignat, ne-am făcut curaj odată cu ele, dar, mai ales, am trăit aceiaşi fiori, aceleaşi spaime. Pentru că mamele despre care vorbesc nu sunt cele cărora le tihneşte viaţa, alături de cei dragi, în clasicele tablouri de familie. Portretul stilizat al celei care a trecut pe ecrane poate fi asimilat unei Mater dolorosa. Asupra ei se abat nenorocirile, ea le înfruntă cu disperare, bătându-se cu ghearele şi cu dinţii.

Jennifer Lawrence şi Javier Bardem în filmul lui Aronosfky Mother

Unul dintre cele mai aşteptate filme a fost, de altfel, chiar Mother, al lui Daren Aronofsky, un răsfăţat al Mostrei, am putea spune: un Leu de Aur cu Wrestler, un triumf cu Lebăda neagră, membru în juriu. Are toate motivele să numească Veneţia „casa mea”, după cum concurenţii aveau de ce să se teamă de prezenţa lui în competiţie. Din păcate, noua sa creaţie a fost o mare dezamăgire pentru cei mai mulţi. Am asistat la una dintre puţinele proiecţii pentru presă la care s-a fluierat, ba am auzit şi o înjurătură specific italienească, în ciuda unui început plin de făgăduinţe. Ne şi vedeam proiectaţi într-o atmosferă a la Hanecke din Funny Games, în care teroarea se instalează treptat, într-un cotidian dislocat de „jocuri ciudate”. Într-o imensă reşedinţă, un scriitor (Javier Bardem) şi foarte tânăra lui soţie cu chip de madonă (Jennifer Lawrence) se străduiesc să refacă interioarele a ceea ce ei numesc castelul lor. De fapt, ea, femeia, se îndeletniceşte cu zugrăveala, bărbatul fiind obsedat de romanul din cap. Apariţia intempestivă a unui medic (Ed Harris), admirator necunoscut al scriitorului, apoi a soţiei acestuia (Michelle Pheiffer), urmată şi de cei doi fii ai lor, dă peste cap viaţa cuplului, dar intensitatea dezordinii nu este aceeaşi pentru cei doi soţi. Femeia, înspăimântată, cu atât mai mult cu cât este şi însărcinată, nu mai are un loc al ei, în timp ce bărbatul înfloreşte, invadatorii, toţi fani, îi întreţin orgoliul. Unde greşeşte, cred, Darren Aronofsky, cineast oricum anarhic, fără măsură, este în alunecarea din regimul cât de cât controlat al realismului, fie el şi horror, în parabola dictaturii succesului, a dilatării monstruoase a eului creatorului. Hoarde de admiratori năvălesc, distrug totul. În infernul declanşat, femeia (nu are nume) naşte singură, în chinuri cumplite. Triumfător, bărbatul arată pruncul mulţimii nesătule, care îl devorează la propriu, într-o dezlănţuire apocaliptică.

Jennifer Lawrence în seara premierei filmului Mother

Cineastul, care nu părea a fi prea mult afectat de insucces, ne sfătuia să descoperim referinţele biblice şi să vedem în casa din film „O alegorie a planetei noastre. Umanitatea se comportă la fel din toate timpurile, numai că acum am atins limitele”. Dacă, totuşi, filmul are un merit incontestabil, acesta poartă numele protagonistei, Jennifer Lawrence. Stă pe ecran din primul până în ultimul minut, într-o cheltuire fizică impresionantă. Are şi o soră de suferinţă, o altă nefericită care naşte singură, într-un colţ de stradă, eroina filmului italian Una famiglia al lui Sebastiano Riso, despre comerţul cu copiii vânduţi cuplurilor de doritori, chiar şi celor gay. Femeia (Micaela Ramazzotti), un mic animal de reproducere în ochii bărbatului (Patrick Bruel), vrea să-l păstreze pe ultimul născut. Nu vom afla ce o aşteaptă.

Frances McDormand în filmul Three Billboards Outside Ebbing, una dintre candidatele la Premiul de interpretare

Poate cea mai apropiată de sensibilitatea noastră este atât de vajnica Mildred din Three Billboards outside Ebbing, Missouri, al lui Martin McDonagh, cu o copleşitoare Frances McDormand în rolul unei neîndurătoare mame, pornită să-şi răzbune fiica violată şi ucisă. Închiriază trei panouri publicitare la răscruce de drumuri, cu trei mesaje adresate celor care vor să mai afle ceva despre o Americă violentă, peisaj foarte frecventat în acest festival. Face investigaţii pe cont propriu, umileşte autorităţile cu insistenţa şi isteţimea ei, de unde şi accentele comice ale povestirii, dar treptat îşi dă seama de inutilitatea zbaterii. Actriţa, emoţionantă prin simplitatea umanităţii ei, este o candidată serioasă a Cupei Volpi (Premiul de interpretare). Nu mai e mult şi vom vedea ce va fi.

Recomanda
Magda Mihailescu 10 Articole
Author