Traian Băsescu în piesa „Vă iubim, dom’ preşedinte”

Ziua Naţională n-a făcut decât să ne confime deruta. Parcă am orbecăi prin burta unei vaci nebune. Zeci de jurnalişti şi politicieni care au ţinut să mimeze un patriotism greţos, de micul ecran. Vorbe goale şi nimic altceva. Mai toţi parleau despre România ca fiind „ţara asta”. Dintru început, asemenea vorbe trădau impostura. „Ţara asta” înseamnă a celorlalţi (în materie de muncă şi decizie), nu a celui care o poartă în suflet. Toate merg prost pentru că se petrec în „ţara asta”, un spaţiu fără nici o legătură cu vorbitorul. Formularea nefericită e un soi de loc comun în exprimările de pe micul ecran. Ea trimite mai degrabă la un loc îndepărtat sau obiect oarecare, fără valoare şi fără nici o legătură deosebită cu cel în cauză. În „ţara asta” se poate întâmpla orice pentru că noi, ziarişti şi cinici şi detaşaţi părerişti, nu suferim la nimic. Ca să nu mai zic de politicieni. Dacă am percepe-o ca fiind cu adevărat a noastră, dacă am gândi ca nişte reposnabili de soarta ei, inclusiv de viaţa noastră, cu siguranţă că nu ne-am mai văicări şi n-am mai zice, „vai, în ce hal a ajuns ţara asta!”.

Pur şi simplu am face ceva. Nu o demonstraţie separată, cu o zi înainte, ca ministrul cu prestaţie de argat să poată primi şi el nişte onoruri, iar a doua zi să îşi poată etala slugărnicia la Arcul de Triumf şi la recepţia de la Cotroceni. Ăsta nu este patriotism. Mai degrabă ne aflăm în faţa unei folosiri abuzive de simboluri naţionale pentru a trage oarece profit şi din „ţara asta”.

Cea mai tristă şi în acelaşi timp revoltătoare secvenţă de la Ziua Naţională nu sunt nici huiduirea lui Traian Băsescu, nici foamea mulţimii înghesuite la un blid cu fasole, nici trufia cretină a lui Traian Igaş de a-şi aranja o defilare pentru fudulia sa de ospătar ajuns. Putem trece chiar şi peste fluierarea Piticului în Cetatea Unirii tuturor românilor. Ce să facă săracul, dacă atâta poate!Secvenţa grăitoare pentru decăderea regimului de la Bucureşti şi a personajului din centrul acestuia a fost organizarea „băii” de mulţime în trocuţa de la Primăria Sectorului 2. Ce să caute şeful statului în acel loc, după defilarea de la Arcul de Triumf şi înaintea recepţiei de gală de la Palatul Cotroceni? Fasole? O gură de votkă?Nu erau decât nişte rătăciţi şi o echipă de „pictori” (ofiţeri de urmărire, costumaţi banal, locaţi într-o unitate ascunsă în preajma Mitropoliei) convocaţi de urgenţă. Nu se aniversa nimic la trista primărie a generalului de fripturi, bocanci şi efecte uzate. Slugile şi serviciile au improvizat în mare grabă o spălare de onoare a preşedintelui după ce scuipaţii dispreţului public au început să-i curgă pe revere după defilarea de la Arcul de Triumf. Încă nici un preşedinte al României n-a avut parte de atâtea strigăte de „ruşine” în preajma acestui monument simbolic pentru identitatea României.

Merită să evaluăm această punere în scenă. Cine este generalul Onţanu, primarul general cocoşat de stele, şi ce rol joacă el pe lângă preşedinte şi în UNPR? Întrebare simplă. Traian Băsescu a cerut ajutor sau generalul Onţanu a primit ordin de la serviciile secrete?Cât de disperat este şeful statului dacă recurge la un asemenea şiretlic ieftin? La ce i-o fi folosind un sărut-mâna din partea a două persoane convocate în mare grabă? (Cine poate ajuta la identificarea celor doi pupători de mână este rugat să ne contacteze de urgenţă!)

Nu cumva organizarea acelui moment penibil de dragoste populară cu de-a sila ne arată un Traian Băsescu dispus să înţeleagă asemenea înscenări ca fiind dovada indiscutabilă a unei iubiri nemăsurate a poporului român?

Ar fi mult prea trist şi mult prea periculos pentru noi toţi şi pentru viitorul imediat al ţării noastre!