”Trăim de multă vreme sub un partid unic”

Zilele lui Keir Starmer în fruntea guvernului britanic par numărate, după un șir de scandaluri, demisii și demiteri la vârf într-un interval foarte scurt. Guvernul a fost părăsit de vicepremierul Angela Rayner, după un scandal legat de înșelarea fiscului. A fost demis ambasadorul în SUA, Peter Mandelson, după dezvăluirea legăturii sale cu Jeffrey Epstein, deși voci din partid și comentatori britanici au spus că retragerea de la post a unui diplomat ce a avut o prestație excelentă în Statele Unite denotă o lipsă de caracter și viziune din partea premierului Starmer. A urmat apoi demisia unui consilier apropiat, Paul Ovenden, implicat într-un mic scandal cu conotații misogine. Procurorul lipsit de charismă care conduce guvernul de la Londra și-a îndepărtat echipa guvernamentală și pare să se închidă într-un turn de fildeș, înconjurat doar de o mână de consilieri.

Aceste probleme din bucătăria internă a Partidului Laburist, venite pe fondul unei situații economice dificile, cu angajamente greu de respectat privind înarmarea și susținerea Ucrainei, o cale prin care Marea Britanie vrea să-și recapete influența in Europa după Brexit, au dus la apariția unor mișcări de contestare. În urmă cu ceva mai bine de o lună a apărut mișcarea ”Mainstream”, care își propune să salveze laburismul de alunecarea spre dreapta percepută sub Starmer și să le servească britanicilor și mai mult progresism, însoțit de naționalizări masive. Mișcarea este susținută de primarul Manchesterului, Andrew Burnham, tot mai vehiculat ca viitor premier, după o potențială lovitură internă care să-l înlăture pe Starmer de la conducerea partidului. Vor conta mult rezultatele alegerilor locale și a celor din Țara Galilor, precum și apropiatul Congres al Partidului Laburist, de la Liverpool.

Totul se întâmplă pe fondul ascensiunii Reform UK, partidul lui Nigel Farage, care conduce detașat în sondajele de opinie. Asta nu înseamnă neapărat că Farage va fi noul premier după alegerile la termen sau potențiale anticipate, dat fiind sistemul electoral britanic care permite votul strategic. Este o situație asemănătoare cu cea din Franța, dar și cu cea din Germania, unde funcționeaza pactul ”zidului electoral” care să blocheze extrema dreaptă. În cazul german se adaugă și un pact recent între forțele politice (cu excepția Alternativei pentru Germania) pentru eliminarea discursului anti-imigrație. Cât de eficient va fi ne-o va spune rezultatul alegerilor din Renania de Nord – Westfalia, cel mai populat land german, unde AfD speră să obțină primele victorii la nivel municipal în fosta Germanie de Vest.

Nu doar disputele din partid și situația economică au erodat poziția premierului Starmer.  Este vorba și despre criza migrației și reacția britanicilor. Marșurile ”Unite the Kingdom” de la Londra, cu aproape 200.000 de participanți, care au avut loc în weekendul ce a trecut au fost caracterizate drept cele mai mari proteste ”naționaliste” postbelice – adică proteste periculoase. Potențiala nouă echipă laburistă aproape că declară război unor asemenea mișcări.

Însă, după cum scrie Unherd, la aceste marșuri au participat mulți britanici care consideră dezastruoasă venirea lui Nigel Farage la putere și ar fi o mare eroare ca acești oameni să fie descriși drept ”rasiști” sau ”fasciști”. Mai degrabă ceeaa ce au cerut protestatarii a fost redarea sentimentului apartenenței. ”Când economia se rupe de societate – când pământul, munca și viața însăși sunt tratate doar ca niște mărfuri – societatea are tendința de a riposta. Oamenii încearcă să se protejeze, să-și recapete demnitatea. În zilele noastre, experiența colectivă pare ceva demodat și este înlocuită de atomizare. Privim la Netflix și Disney, de multe ori singuri și închiși în celulele noastre algoritmice. Fotbalul britanic la nivel înalt era ceva înrădăcinat în cultura comunităților, însă acum nu mai vedem decât niște milionari care joacă pentru creșterea profitului unor miliardari. Poșta, sănătatea, căile ferate au fost fie fărâmițate, fie vândute, fie super-centralizate. Începând cu anii 1950, în Marea Britanie a fost construită o societate în care oamenii au puține în comun, nu au o poveste colectivă despre cine sunt și pentru ce lupta. Acesta este motivul pentru care au protestat cetățenii – nu pentru a da timpul înapoi, ci pentru a se simți din nou mândri de țara lor. Când democrațiile nu oferă alternativa, riposta populației care se simte abandonată și vrea înapoi identitatea poate favoriza autoritarismul”, scrie Unherd.

Un interviu realizat de Spiked cu istoricul și publicistul David Starkey abordează teme similare. Rugat să explice frustrarea electoratului britanic produsă de prestația clasei politice si reticența politicienilor de a se ocupa de ceea ce electoratul vrea ca ei să se ocupe, David Starkey arată că una dintre cauze este americanizarea excesivă a politicii britanice.

”Avem o americanizare uimitoare a politicii. Oamenii consideră că dreapta și noua dreaptă din Marea Britanie urmează linia lui Trump, însă trebuie spus că și stânga britanică a urmat orbește Partidul Democrat din SUA. Toate aceste idei noi – teoria critică a raselor, trans, ideea că suntem o țară de imigranți – sunt importuri americane. Nu le poți transpune în structura foarte diferită a Marii Britanii: un stat foarte stabil si totodată flexibil, care durează de o mie de ani. Avem o structură politică care începe de la Magna Carta, care a rămas în picioare până în 1997, moment din care asistăm la o revoluție lentă.

Din păcate, modul în care elitele noastre se comportă acum seamănă cu modul în care acționau elitele sovietice în ultimii ani al URSS. Este o cultură bazată pe minciună. Mint în legătură cu producția, cu finanțele, cu libertatea. Și acestea sunt minciuni pe care oamenii își creează viziunea despre lume și despre propria lor existență. TS Eliot avea dreptate când spunea că ”omul nu suportă multă realitate”. De aceea este atât de greu să accepți adevărul.

Dacă guvernezi închizând gura oamenilor, în loc să dialoghezi in mod deschis, problemele se vor agrava și for deveni fierbinți. Suprimarea înseamnă a arunca gheață cu lopata peste populație – însă nu vei rezolva niciodată problema în acest fel.

Schimbarea nu trebuie respinsă, și nici nu trebuie să te opui progresului. Însă niște conservatori foarte inteligenți precum Benjamin Disraeli au înțeles cum să acționeze – au înțeles că sunt schimbări bune, dar și schimbări rele. Important este să accepți schimbarea atunci când ea se potrivește cu cadrul tradițional al țării tale.

Tony Blair nu și-a dat seama că, prin politica sa de continuare a thatcherismului, producea o schimbare gigantică atât pentru constituție, cât și pentru populație. Nici conservatorii nu și-au dat seama de asta. Faptul că David Cameron, un presupus conservator, a spus că cea mai mare realizare a sa ca premier a fost legalizarea căsătoriilor gay este o nebunie totală. Cu riscul de a suna ca o teorie a conspirației, cred că britanicii sunt conduși de un partid unic începând de la John Major încoace. Nu e de mirare că oamenii sunt furioși.

Marea victorie a lui Starmer nu a existat în realitate. Au votat doar două treimi din electorat și doar o treime a votat pentru Starmer. Asta înseamnă că a obținut o majoritate covârșitoare doar pe baza votului a 20% din electorat. A fost un vot împotriva conservatorilor. De aceea vedem acum cum creste în sondaje Reform UK – nu datorită lui Nigel Farage, ci pentru că oamenii nu mai vor cele două partide tradiționale”.

Întrebat despre posibila evoluție a ideologiei woke, Starkey spune că avem de-a face cu o ”nebunie”. ”Știm cu toții că prostia transgender este o nebunie – trebuie doar să te uiți la ei. Sunt oameni bolnavi. Dacă un om se îmbracă ca Napoleon și susține că este Napoleon, cu toții vom spune că trebui dus la spital. Însă dacă un bărbat se îmbracă ca o femeie și susține că este femeie, ce facem? Îl transformăm în personaj protejat. Este o catastrofă la nivel juridic, una care permite ca genul să devină ”construct social”.

Împotriva culturii nu se poate lupta doar cu mai multă cultură, ci și cu legea în mână. Conservatorii trebuie să se asigure că viitorul guvern va schimba baza legală a Marii Britanii moștenită de la Tony Blair. Trebuie redusă puterea acestor elite care ne-au mințit în legătură cu transgenderismul, cu multiculturalismul și globalismul.

Motivul pentru care aceste idei sunt atât de puternice și atât de greu de combătut este că ele sunt bine înrădăcinate în universități și în legi. Putem schimba asta. Însă doar dacă vom fi pregătiți așa cum a fost Trump în al doilea mandat. Sau poate și mai bine decât el”.