Trecutul în fiesta, viitorul în cifre

„Nu se pot monitoriza crize, nu se poate face nimic fără statistică”, spune pe drept cuvânt profesorul Virgil Voineagu, preşedintele Institutului Naţional de Statistică. Şi totuşi, constată tot el, volumul de date „nu este folosit la potenţialul pe care îl are” („Ziarul financiar”, 31 mai 2010, p. 7). Singurul domeniu care suscită un oarecare interes acum este cel legat de „numărul de personal, angajări, şomeri, salarii”. Pe scurt – zic eu -, acela care ameninţă cu o explozie socială, pe de o parte, iar pe de alta, îi preocupă pe responsabilii din ministere confruntaţi cu cereri de punere sub umbrelă, degresări şi reorganizări utile mişcărilor funcţionăreşti în vas închis, de partid.

Deci, în 2010, circulaţia datelor despre ţărişoară nu e mai vie decât în 2000. De unde ştiu? Simplu: în 1999-2000 am lucrat pe brânci la un volum care se voia un fel de Biblie despre „starea naţiunii”. „Românografia. Bilanţ şi perspective”, de Emilian M. Dobrescu, trecea în revistă toate informaţiile esenţiale despre deceniul care se încheia, prezenta toate ramurile economiei naţionale, fără a uita un solid calup de date culturale, civilizaţionale şi opinii, studii de caz, precum şi cronologia principalelor evenimente care marcaseră 10 ani postcomunişti.

Bibliografia cărţii era foarte consistentă, multe titluri fuseseră editate de Comisia Naţională pentru Statistică, se încrucişaseră în 250 de pagini de format mare şi alte grămezi de informaţii rubricate din ziare, de la cele mai serioase agenţii de presă, din periodice de specialitate. Bine primită în toată media, cartea a fost cumpărată de câteva vârfuri ale redacţiilor şi folosită intens în campania electorală. S-au înghesuit să şi-o procure de urgenţă ambasade şi consulate, ziarişti străini acreditaţi la Bucureşti şi câţiva profesori de la Ştiinţe Politice.

În librării, în schimb, cititorul obişnuit a lăsat-o să zacă. Spre marea mea surpriză, de altfel, căci cronicile erau entuziasmante, iar ca instrument de lucru, volumul n-avea pereche. Dar ce folos! Graficele, tabelele, curbele, avertizările, interpretările – când calmante, când alarmante -, cifrele în general şi sensul lor în special nu interesau pe nimeni. Era ca şi cum i-am fi pregătit naţiunii o baterie de faruri şi aparate de radiografiere, dar ea ar fi decis să se ducă la o petrecere nocturnă pe marea luminată doar de stele, să uite că are un organism cu componente şi limite, ca să creadă mai dihai că e eternă şi nelimitată.

Mi-am zis atunci că de vină sunt clasa medie prea redusă, contactul încă prea slab cu Vestul, absenţa lucrului pe proiecte. OK, asta era în 2000. Dar în 2010? Adică să nu se fi înfiripat într-un deceniu suplimentar zisa clasă medie? Să nu se fi frecat românii în coate cu Vestul şi să nu fi văzut la faţă proiecte? Să fim serioşi! În plus, din articolul despre Institutul de Statistică semnat de Izabela Bădărău aflăm că acesta înseamnă „160 de publicaţii anul trecut, 200 de comunicate de presă, 1.700 de angajaţi, 37 de regulamente europene implementate, 1.480 de proceduri de lucru, 150 de ani de tradiţie şi un buget de cheltuieli de aproape 130 milioane de euro aprobat pentru 2010″.

Vorbim, prin urmare, de o instituţie mamut, impresionantă peste poate – dar se mai întâmplă ca magazinul să fie mai mândru decât marfa expusă spre vânzare, chiar dacă situaţia asta nu durează niciodată prea mult – şi subutilizată chiar de cei cărora le e în principal destinată. De ce? De data asta, diagnosticul poate fi mai clar şi, poate, mai corect: cei chemaţi să ia decizii sunt amatori (profesioniştii cer să fie informaţi); responsabilii sectoriali nu-şi explorează domeniul; responsabilitatea lor ca atare e foarte slabă (a da socoteală nu face parte din practica locului); leadership-ul politic suferă de autarhie şi urechism, nu de exces de judecată raţională şi aplicată; racordarea la instituţiile internaţionale s-a făcut formal, cu dezvoltarea pe orizontală tipică democraţiilor populare, adică fără simţul proporţiilor, şi deci fără prea mult realism.

Nu e de mirare că, la clientelismul politic, înnădit, cum îl ştim, prin toate culoarele puterii, nu cadrează o suprasolicitare a Institutului Naţional de Statistică. Clienţii se conectează, strict şi imediat, numai la fonduri. Nu le cere nimeni vreun proiect naţional sau vreo grijă pentru binele public. Asemenea lucruri „sfinte” riscă să obosească INS-ul doar după ce dispar clienţii şi patronii lor, lăsând un vast pustiu în urmă. Abia atunci va fi utilă, se pare, monitorizarea statistică a crizei…

Preluare de pe blogul Editurii Compania