Trecutul prezent

Deşi USL a înregistrat o victorie clară, iar între învingători şi următoarea clasată, ARD, se întinde o prăpastie de 40%, jocurile nu par încă făcute. Refugiat în reduta sa din Dealul Cotrocenilor, Traian Băsescu pare să mai spere să îşi şarjeze adversarii. Chiar dacă ultimele trei confruntări electorale din 2012 demonstrează că încercarea de a remodela România după chipul şi asemănarea sa a e sortită eşecului, Traian Băsescu nu pare sau nu poate să se resemneze. Deşi este confruntat cu Parlament cu o majoritate nu doar ostilă, ci legitimată prin vot să i se opună, Traian Băsescu nu este dispus să se adapteze, fie şi în ceasul al doisprezecelea, modului consensual al politicii democratice. Poate şi din această cauză nu pot să mă sustrag tentaţiei de a face comparaţii cu o perioadă istorică asemănătoare: alegerile din 1937. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât epoca lui Carol al II-lea pare a avea o savoare aparte pentru personajul nostru.

În urma alegerilor din decembrie 1937, Carol al II-lea a creat condiţiile politice pentru a prelua direct puterea profitând de compromiterea partidelor-sistem şi asumându-şi poziţia de singur factor de ordine. Nu atât rezultatul alegerilor de atunci, mult mai puţin concludent decât cel din 9 decembrie 2012 – PNL 35%, PNŢ 20%, Partidul Totul pentru ţară 15%, Partidul Naţional Creştin 10% – cât numirea prim-ministrului îmi apare un bun element de comparaţie. Atunci, pentru că niciun partid politic nu a atins pragul de 40% din voturi şi nu s-a putut distribui prima majoritară, nu a existat un „învingător” constituţional. Iar Carol al II-lea a avut „grijă” ca liberalii să nu poată obţine cele 40% din voturi necesare pentru a avea majoritatea absolută. Astăzi, 75 de ani mai târziu, Traian Băsescu afirmă – cel puţin asta spunea înaintea alegerilor – că dacă niciun partid nu are majoritate absolută, atunci are libertatea de a desemna pe cine crede de cuviinţă ca prim-ministru, urmând ca Parlamentul să decidă prin vot dacă propunerea este validă. Atunci, Carol al II-lea l-a numit prim-ministru pe Octavian Goga, şeful celui de-al patrulea partid clasat în alegeri, şi politician antisemit şi naţionalist, şi nu pe Gheorghe Tătărăscu, şeful liberalilor şi prim-ministru, de altfel foarte docil, între 1934 şi 1937. Goga, ale cărui politici au blocat funcţionarea statului şi au justificat lovitura de stat din 10 februarie, a fost doar un mijloc în vederea atingerii scopului: instalarea dictaturii regale. Astăzi, în numele interesului naţional, Traian Băsescu anunţă cu nu-l va numi pe Victor Ponta. Îşi va suma cineva astăzi rolul lui Goga?

Atunci, după criza politică provocată de venirea naţionaliştilor la putere, a indus şi o criză economică, aşa că atunci când dictatura regală a fost instalată, pieţele, care reacţionaseră negativ la politica lui Goga, au respirat uşurate. Dar Carol al II-lea, regele care a încurajat corupţia, dar şi-a construit un puternic sprijin în mediile culturale şi intelectuale prin Fundaţia Regală, nu făcea decât să deschidă drumul extremismului, iar nici trei ani mai târziu era obligat să abdice şi părăsea în grabă ţara hăituit de legionari. Astăzi, eventualul refuz al lui Traian Băsescu de a-l desemna pe Victor Ponta ca prim-ministru va face ca ţara să replonjeze în criză, atât politic, cât şi economic.

Sigur, victoria USL este clară, ceea ce nu era cazul PNL în 1937, dar nici nu trebuie neglijat că PNL şi PNŢ, cele două partide democratice, aveau împreună 55% din voturi. Carol al II-lea a mizat pe conflictul dintre ele şi a reuşit să speculeze fractura care le despărţea pentru a se folosi de spectrul extremismului. Astăzi, cel puţin pentru moment, linia strategică – inspirată după unii dinspre Cotroceni – prin care s-a încercat stimularea populismului şi transferarea votului de protest dinspre USL către PPDD pare să fi eşuat. Tocmai de aceea, pentru unii comentatori, numirea prim-ministrului ar părea o simplă formalitate. Şi totuşi, dacă raţiunea politică nu va triumfa măcar în ceasul al doisprezecelea, spre ce ne vom îndrepta?