Ucraina are nevoie de un Trianon (II)

Multe dintre problemele pe care le are astăzi Ucraina își au originea în felul în care fostele republici sovietice au fost constituite și în cel în care acestea s-au desprins din fosta URSS. Este actuala Ucraină un stat-națiune sau o republică sovietică cu față capitalistă? Este actuala Ucraină o parte a unui fost imperiu sau un stat post-imperial autodeterminat pe principiul naționalității? De răspunsul la aceste întrebări depinde și găsirea soluțiilor pentru supraviețuirea sa în independență și securitate.

PROBLEMA DREPTURILOR CULTURALE ȘI AUTODETERMINAREA

Persoanele aparținând comunităților etno-culturale minoritare trăitoare în mijlocul unui popor a cărui identitate culturală caracterizează un stat-națiune, așa numitele minorități naționale, au „drepturi culturale”. Acestea sunt drepturi cu valoare juridică. Recunoașterea lor are ca scop păstrarea identității culturale a persoanelor respective. Încălcarea lor sistematică și brutală, în măsura în care afectează ireversibil raporturile de încredere între majoritatea națională și minoritățile naționale, distrugând criteriile de coeziune civică ale unei societăți multiculturale, poate justifica, în primul rând, exercitarea dreptului la autodeterminare internă, ca modalitate de a împăca principiul autodeterminării cu cel al integrității teritoriale, și, abia la limită, a dreptului de autodeterminare externă. Autodeterminarea internă a fost susținută ca soluție pentru rezolvarea crizelor din Nagorno-Karabah și Transnistria, iar autodeterminarea externă a unei comunități minoritare naționale s-a aplicat în cazul Kosovo, creându-se un precedent periculos implicit invocat azi de Rusia, în cazul Republicilor Donețk și Luhansk, după ce s-a recurs la el cu referire la Abhazia și Osetia de Sud.

În 1995, în contextul primului război din Cecenia, Rusia a cerut Consiliului Europei să stabilească un cadru de drept internațional pentru autodeterminare și secesiune. Am fost numit raportor pe această temă, dar, după adoptarea unui proiect preliminar, temându-se de fixarea unor reguli clare într-o materie fluidă, conducerea organizației a decis să înghețe lucrarea. În anul 2005, după ce minoritatea rusă din fostele republici sovietice baltice primise un statut de „non-cetățeni”, adică de persoane fără vreo protecție juridică, un fel de untermenschen (adică „suboameni” – termen nazist peiorativ prin care erau desemnate rasele inferioare), Rusia a cerut Consiliului Europei să reglementeze statutul acestei minorități ai cărei membri, fie ei și aparținând unei „minorități imperiale” (adică unei minorități rămase după retragerea imperiului în care membrii săi fuseseră majoritari), tot trebuiau să se bucure de drepturi asigurătoare pentru o viață decentă. Am fost numit raportor și pe această temă (cu referire specială la situația minorității ruse din Letonia). Raportul meu a fost adoptat cu largă majoritate; inclusiv cu votul Rusiei. Rezoluția aferentă a rămas practic neaplicată. Și aceasta este o istorie care trebuie știută și avută în vedere când evaluăm atitudinea Federației Ruse în războiul din Ucraina sau când susținem că el ar fi fost total neprovocat.

Fapt este că Ucraina, în dorința de a se debarasa de identitatea sa sovietică și a consolida identitatea culturală a națiunii ucrainene, respectiv de a schimba baza culturală sovietică a statului cu o bază ucraineană, a încălcat multe din drepturile culturale ale minorităților care nu numai că trăiesc în limitele frontierelor sale de azi, dar și pe pământurile lor istorice.

Lucrurile merg, însă, mai departe. Rușii în Ucraina nu sunt chiar o minoritate, ci aproape o majoritate. Cu certitudine, suma comunităților etno-culturale din Ucraina, având o identitate culturală neucraineană, dar cetățenie ucraineană, depășește totalul etnicilor ucraineni. Ca și în Irakul post-otoman, ca să luăm numai acest exemplu, o minoritate (acolo sunnită) ajunge să conducă majoritatea (acolo șiită și kurdă). Ceea ce este rețeta sigură a crizei; mai ales atunci când marile puteri străine, în loc să joace cartea neutralității își bagă nasul și mizează pe cartea dominației externe și a satelizării.

Așa se face că pretențiile teritoriale ale Rusiei s-au adăpostit în spatele dreptului la autodeterminare. Pentru Crimeea, deja regiune autonomă în cadrul Ucrainei, s-a trecut direct la autodeterminarea externă, iar pentru cele două regiuni din Donbas, Donețk și Luhansk, s-a avut în vedere, prin acordurile de la Minsk, autodeterminarea internă. Încercarea de a se conferi un statut special regiunilor din urmă în condițiile menținerii frontierelor internaționale ale Ucrainei a eșuat nu din cauza opoziției Guvernului de la Kiev, ci din cauza forțelor naționaliste ucrainene, puternic înarmate, care țin ostatec conducerea politică oficială a țării și care nu acceptă decât formule atestând unitatea etno-culturală a țării, la nevoie prin purificare etnică. Problema era cunoscută și documentată de mult atât de către organizațiile interguvernamentale sau confederale europene (OSCE, Consiliul Europei, UE etc), din conducerea cărora și eu am făcut parte, cât și de organizațiile neguvernamentale internaționale active în domeniul democrației și drepturilor omului. Tergiversarea în rezolvarea ei a dus la recunoașterea celor două republici secesioniste de către Rusia, urmată de intervenția militară a Rusiei, cu motivul formal al protejării lor împotriva acțiunilor militare anti-secesioniste ucrainene, public anunțate.

Cele descrise aici nu legitimează intervenția militară a Rusiei, dar o pune într-un context a cărui cunoaștere și recunoaștere sunt premise obligatorii pentru găsirea soluției care să stingă războiul. Desigur, fără contribuția, mai mult sau mai puțin ocultă, a Rusiei mișcările secesioniste de care vorbim nu s-ar fi manifestat ori nu s-ar manifestat în formele cunoscute și cu rezultatele cunoscute. Totul are, însă, dacă nu o scuză, o cauză. Iar dacă se dorește ca din logica puterii brute să se treacă sub puterea dreptului și dreptul să se impună de o manieră durabilă, la baza soluțiilor trebuie pus adevărul cu toate componentele sale, convenabile și neconvenabile, în multitudinea nuanțelor sale de gri.

LUNGUL DRUM AL REPUBLICII SOVIETICE CĂTRE STATUL NAȚIONAL

Capacitatea de a trece peste resentimente și a întinde o mână celui aflat în nevoie, față de care nu ai nici o obligație de gratitudine, este un semn de putere și de superioritate morală. În acest sens, comportamentul românilor față de nenorocirea refugiaților ucraineni este cu atât mai admirabil cu cât nu vine în contrapartida manierei dușmănoase în care guvernele ucrainene recente au tratat minoritatea română din Ucraina.

Principiul moral sau tocmai principiul moral nu trebuie, însă, să ne facă a nu aprecia corect contextul politic și a uita de interesele noastre naționale și de obligațiile noastre față românii din Ucraina, atât de rău tratați de autoritățile ucrainene înainte de izbucnirea războiului cu Rusia.

Toate au timpul lor. În politică momentul este esențial. Este contraindicat să profiți de slăbiciunea celuilalt pentru a-ți promova interesele, dar este perfect moral să ceri prețul sprijinului tău, mai ales când acesta se plătește în „moneda” drepturilor tale până atunci încălcate.

Este de necontestat că Ucraina a încălcat tratatul de prietenie, colaborare și bună vecinătate, așa numitul tratat politic de bază, încheiat cu România în 1997, cel puțin în ceea ce privește drepturile persoanelor aparținând comunității române din Ucraina.

În acest context, menționez și aspectul frecvent ignorat al diferențierii artificiale între români și moldoveni. Ucraina, care cere azi intrarea în UE, continuă să întrețină teoria stalinistă a moldovenismului și să susțină ideea că românii și moldovenii reprezintă două etnii diferite. Pentru continuatoarea unei republici sovietice este firesc.

Consecința imediată este că din punct de vedere statistic comunitatea cetățenilor ucraineni de origine română este împărțită în două și astfel ocupă un loc mult mai modest în ierarhia minorităților naționale din Ucraina, stabilită în funcție de ponderea lor în totalul populației, cu o reducere corespunzătoare de drepturi. Nu mai vorbim despre restricțiile în folosirea limbii românii și în desfășurarea învățământului în limba română. Drepturi de care minoritatea ucraineană din România beneficiază din plin.

Sursa profundă a problemei este tocmai cea deja menționată și anume aceea că Ucraina s-a constituit ca stat național independent și suveran, aspirație pe care România a susținut-o consecvent, nu pe baza principiului naționalităților, așa cum s-a întâmplat cu statele-națiune (central) europene după Primul Război Mondial, ci pe baza principiilor staliniste de constituire a republicilor populare sovietice.

Iată de ce Ucraina are nevoie de un Trianon. Adică de un tratat multilateral care să îi ofere garanția existenței sale independente și suverane pe teritoriul pe care cei ce se declară de naționalitate ucraineană sunt majoritari. Așa s-a născut și statul națiune Ungaria și chiar dacă, inclusiv astăzi, mai sunt mulți maghiari care au nostalgia regatului Ungariei cezaro-crăiești, națiunea maghiară trăiește în libertate, demnitate și siguranță, având toate motivele de a fi fericită, desigur în limitele pe care le permit calitatea guvernării interne și evoluțiile globale.

În 1918-1920, Ungariei i s-a refuzat să fie o jumătate de imperiu devenită independentă prin ruperea raporturilor cu cealaltă jumătate, dar i s-a satisfăcut dorința de a fi un stat națiune suveran și independent. Acum este vremea Ucrainei să înțeleagă că nu poate fi stat independent ca parte a fostului imperiu sovietic, căci partea are toate trăsăturile și, deci, toate viciile întregului (aroganță, exclusivism, agresivitate, după caz, expansionism), iar un „imperiu sovietic mic” va fi un permanent factor de turbulență și nu va fi tolerat ca entitate de sine stătătoare de nici una din celelalte puteri globale sau regionale, neavând nici capacitatea de a se opune dominației uneia dintre ele. Or, cum integrarea „micului imperiu” în sfera de influență a unuia dintre marile imperii rivale nu va fi acceptată de celălalt, se ajunge la războiul de felul celui ruso-american derulat sub ochii noștri, cu riscul de a deveni un război mondial nuclear.

După ce experimentul, să îi zicem „neo-sovietic”, din anii 1990 a eșuat, Ucraina se poate salva doar ca stat național democrat, constituit prin aplicarea principiului naționalității; o variantă a acestei soluții fiind federalizarea.

E TIMPUL APLICĂRII TRATATULUI DE BAZĂ ROMÂNO-UCRAINEAN

Președintele Zelenski, în contextul în care, absolut logic, solicită statelor vecine garanții de securitate în schimbul neutralității țării sale, respectiv al renunțării la ideea intrării Ucrainei în NATO, propune încheierea unor tratate privind folosirea limbii materne de către minoritățile naționale din Ucraina. Este prea târziu și prea puțin.

În primul rând, cel puțin România, dar și Ungaria și Polonia nu au nevoie de asemenea tratate, problema fiind reglementată în tratatele bilaterale deja existente, în conformitate cu doctrina Balladur și standardele Consiliului Europei.

Prin tratatul din 1997 cu România, Recomandarea 1201 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a căpătat forță juridică în raporturile româno-ucrainene, ca și în cele româno-maghiare, și aceasta înseamnă că, după caz, teritoriile pe care locuiesc comunități naționale minoritare la nivelul statului și pe care etnia majoritară la nivel statal este minoritară, pot beneficia de dreptul la autonomie administrativă sau de un statut special definibil în funcție de particularitățile situației concrete de pe teren. Nu este vorba despre drepturi colective sau despre organizarea administrativ-teritorială pe criteriul etnic, ci despre forme de autonomie locală de natură a permite păstrarea identității culturale a comunităților etno-culturale majoritare acolo, precum și asigurarea unei vieți deopotrivă libere, demne și prospere pentru toți cei care trăiesc acolo.

În baza tratatului amintit și ținând seama de negarea continuă a drepturilor culturale ale etnicilor români din Bucovina de nord, Hotin și Bugeac, România este în drept, din punct de vedere juridic, și obligată, din punct de vedere moral, să solicite ca prin viitoarea Constituție a Ucrainei și tratatul de garanții ce se va negocia cu vecinii acesteia, să se stabilească un statut special pentru unitățile administrativ-teritoriale organizate pe teritoriile amintite, statut care să includă și garanția dreptului la autodeterminare internațională.

De asemenea, tratatul de garanții, care va trebui semnat de toți membrii permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU și recunoscut de UE, va trebui să acorde și recunoașterea și susținerea necesară euroregiunilor Prutul de Sus (Bucovina de nord) și Dunărea de Jos, create prin tratatul româno-ucrainean din 1997, oferindu-le un statut privilegiat în cadrul UE, până la completa integrare europeană a Ucrainei. Aceste euro-regiuni au fost concepute tocmai pentru a permite refacerea unității culturale și economice a națiunii române, fără modificare de frontiere și fără afectarea intereselor strategice ale statului ucrainean. După toate sacrificiile făcute pentru Ucraina, după exemplara mobilizare în sprijinul victimelor confruntării militare ruso-ucrainene, România merită un răspuns pozitiv la asemenea cereri.

În acest context, garantarea securității Ucrainei neutre, în cazul unui atac din partea unui stat terț, pe de o parte, trebuie condiționată de respectarea drepturilor cuvenite persoanelor aparținând minorităților naționale, iar pe de altă parte, trebuie să includă posibilitatea ca statele vecine să asigure, inclusiv sub aspect militar, apărarea acelor teritorii locuite majoritar de minorități naționale având aceeași origine culturală cu majoritatea cetățenilor lor, pe principiul unicității națiunii culturale.

Perspectivele felului în care va ieși Ucraina din actualul război ruso-american, în care ea este terenul de luptă și furnizorul cărnii de tun, sunt sumbre. Foarte probabil va fi zdrobită economic și amputată teritorial, fără o perspectivă reală de a se reabilita prin intrarea în UE, care și aceea probabil va veni la calendele grecești. Singura șansă reală pentru a se salva a națiunii ucrainene luptătoare, însetată de recunoaștere și de suveranitate, este aceea ca Ucraina să se transforme dintr-un succesor al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, într-un stat națiune standard, așezat pe principiul naționalității. Cu alte cuvinte, ca tratatul de pace prin care se va încheia războiul mondial pe frontul ucrainean, să fie un Trianon al Ucrainei, iar nu un alt Munchen sau o nouă Ialtă, marcate de conciliatorism imperialist sau acorduri de procentaj.