UE şi-a tras ambasadori

S-a făcut mult tam-tam pe seama noului Serviciu European de Acţiune Externă, înfiinţat la începutul anului, sub bagheta doamnei Înalt Reprezentant, Catherine Ashton. Acest Serviciu va fi, de facto, un „Minister de Externe al UE”, adică îşi va trimite ambasadori în ţările extracomunitare pentru a-i reprezenta interesele.

Serviciul trebuia să fie funcţional încă din aprilie, dar de-abia săptămâna asta şi-a desemnat cea mai mare parte a ambasadorilor, după o riguroasă, zică-se, selecţie, care a presupus analiza CV-urilor persoanelor propuse de ţările membre, interviuri peste interviuri şi examene peste examene. La urma urmei, nici Roma nu s-a construit într-o zi, aşa că un decalaj de cinci luni este acceptabil pentru desăvârşirea construcţiei europene, aflată într-un moment de criză de imagine, atât externă, cât şi internă.

Probabil că n-o să mai şocheze pe nimeni faptul că toţi cei cinci candidaţi propuşi de România au fost refuzaţi cu brio. Unii zic că România este, în mod intenţionat, marginalizată de la posturile-cheie ale Uniunii. Alţii zic că, în ciuda faptului că avem oameni bine pregătiţi, nu am trimis decât „rebuturi”. Cum nu s-au dezvăluit numele celor refuzaţi, rămânem doar la stadiul de supoziţii. Cert este, însă, că alţi est-europeni au reuşit să obţină posturi mult râvnite chiar şi de „fraţii mai mari” occidentali. Polonia a câştigat Iordania (ţară-cheie în procesul de pace din Orientul Mijlociu) şi Coreea (un important partener comercial), Lituania a obţinut Afganistanul (nu e cazul să mai insist asupra importanţei lui strategice), iar Bulgaria a dat ambasadorul pentru Georgia, o altă ţară la confluenţa între Europa şi Asia, a cărei apetenţă pentru Europa a supărat, nu de mult, Rusia. Dar cum speranţa moare ultima, ne rămâne să ne consolăm cu faptul că posturile de ambasador UE în Irak şi Brazilia, precum şi pentru cel de vice-ambasador în America, încă nu au fost ocupate. Poate, măcar într-una din cele trei, să putem marca şi noi un „punct” (şi nu un „gol”!).

Partea proastă pentru ţările membre, aflate în plină criză socială din cauza reducerii cheltuielilor bugetare, este că plătesc cam degeaba un întreg aparat propriu de reprezentare externă, cu toate pompele-i de rigoare. Pentru România, de exemplu, atât Ministerul de Externe, cât şi întreaga sa suită de ambasadori nu prea mai au obiect al muncii, având în vedere că ţara noastră vorbeşte acum prin vocea Înaltului Reprezentant UE şi a Serviciului de Acţiune Externă. În loc să-i ţinem pe toţi aceşti costisitori diplomaţi, care nu s-au remarcat decât prin organizarea de alegeri pentru diasporă, şi, ocazional, ca „geambaşi de avioane”, cum au zis unii, mai bine ne-am concentra pe o prezenţă mai relevantă în sânul UE, poziţie din care avem mult mai mult de câştigat şi în relaţia cu ţările terţe. Şi-n felul ăsta, am şi economisi nişte bănuţi care ar putea să meargă la sănătate sau la învăţământ, de exemplu.