Starea de sănătate a fostului președinte Traian Băsescu poate să suscite sentimente creștinești de compasiune, dar n-ar trebui să falsifice așezarea corectă a personajului în insectarul postdecembrist.
Consfințindu-i calitatea de colaborator al Securității ca poliție politică, ÎCCJ a parafat juridic o realitate de care toată lumea era conștientă încă de la începutul mileniului – ceea ce însă nu-i scade defel din credite. Înalta Curte a fost lăsată de data asta să judece – primordial și definitiv. Este ceea ce ar trebui lăsată să facă tot timpul.
Așadar, după pandemie și concomitent cu invazia rusă în Ucraina, o nouă temă de dezbatere divide opinia publică: mai are relevanță dacă dl. Băsescu a fost turnător, din moment ce a făcut „atâtea fapte bune”?!? Răspunsul este: poate că are. Dacă am fi ecleziaști ne-am întreba: poate fi creditat Belzebut cu acte dumnezeiești?
„Fapte bune”? Ei bine, avem iarăși ghinion. Condamnarea comunismului ca regim criminal și ilegitim ar fi rămas într-adevăr o faptă bună la nivel național, dacă n-ar fi acum drastic delegitimată de impostura inițiatorului. Poate o matroană de stabiliment să ne țină lecții de moralitate a cuplului? Hotărât lucru, România nu poate ieși nicicum din zona absurdului caricatural în care este cantonată tradițional – prin Caragiale și Eugen Ionescu luați la pachet – și în care își duce traiul împleticit, de azi pe mâine, din decembrie ‘89 încoace.
Pe de altă parte, turnătorie ca poliție politică nu e cumva redundant? A fost Securitatea altceva decât în primul rând poliție politică? Dacă ne întoarcem la origini, funesta instituție a fost inventată pe linia CEKA, NKVD, KGB pentru a-i băga pe gât, cu forța, poporului român, comunismul, ideologie și patologie cu care România, ca monarhie constituțională – până a nu veni rușii (în ’44) și a nu mai pleca, în parte, nici până în ziua de azi – n-a avut nici în clin, nici în mânecă.
Or, rememorând directivele lui Andropov către KGB, potrivit cărora „instituţia – sub orice alt nume, sub orice altă formă de organizare – nu trebuie să piardă niciodată puterea, indiferent de sistemul politic pe care îl are ţara”, observăm că, într-adevăr, directivele se aplică întocmai şi în România: după decembrie ’89, Securitatea (sub diverse forme și formaţiuni de aparență democratică) nu a pierdut niciodată, în fond, puterea. Lanţul trofic al foştilor securişti nu numai că se conservă cu succes, din tată-n fiu, dar trece și printr-un proces continuu de reconversie cameleonică, potrivit etapelor atinse – NATO, UE etc., unde fruntea sunt tot ei. Cei zece ani ai lui Băsescu în fruntea României reconfirmă din plin directivele lui Andropov.
Din haosul inițial, care a cuprins lumea post-comunistă după prăbușirea formală a dogmelor și instituțiilor regimului, la noi s-a întrupat Băsescu. Stând strâmb și judecând drept, comportamentul lui n-avea cum să fie cel al unui profesor universitar de științe politice, ci, evident, cel al unui matelot care mai scapă și o înjurătură printre dinți. Și pentru care politica nu poate fi arta compromisului sau a dialogului, ci arta supunerii mării prin forță și dibăcie, în scopul continuării navigării – mai ales dacă în cală, într-un buzunar secret, întorcându-te din Africa, ai ceva marfă de care nu știu decât serviciile care te-au recrutat, de exemplu niscaiva diamante necesare ghidajelor de rachete. Pentru a aduce nava la mal, ești în stare să arunci pe toată lumea peste bord. Pe toată lumea, în afară de tine. (Și de cele două Elene.)
Băsescu trebuie văzut ca arhetip al vieții politice românești post-decembriste, impregnată de sus până jos de foști securiști – atât de tip intern, cât și de alții, conserve rechemate de prin străinătate. Răsturnarea totalitarismului ceaușist n-a fost și nici n-avea cum să fie egală cu dispariția, peste noapte, a funcționarilor represiunii (lucrători sau surse). Toți și-au căutat un loc sub soare, în noua ordine care se prefigura. Băsescu a ales raionul politic pentru că le fumase pe toate celelalte. Agățându-se de pulpana lui Petre Roman, care se agățase de pulpana lui Iliescu, care se agățase de pulpana lui Gorbaciov, care se agățase de pulpana gerontocrației Cernenko – Andropov, care se agățase de pulpana lui Brejnev, care se agățase de pulpana lui Hrusciov, care se agățase de pulpana lui Stalin, care se agățase de pulpana lui Lenin, Băsescu – ca și Beria – și-a ucis șeful la momentul oportun și și-a continuat ascensiunea începută în 1990, călcând nonșalant peste cadavre.
Omul ne-a spus-o de la obraz, dar cine l-a ascultat? Ne-a anunțat în gura mare că va fi un „președinte-jucător”, plasându-se programatic, din capul locului, la vedere, în afara Constituției. Căci rolul primordial pe care Legea fundamentală îl atribuie președintelui este acela de arbitru. Or, e la mintea cocoșului – dar nu si a electoratului hipnotizat de gargara scamatorului –– că dacă ești arbitru, nu poți fi jucător, iar dacă ești jucător, nu poți să fii arbitru.
Istoria lui Traian Băsescu urmărește fidel istoria ultimelor trei decenii, în care frauda și înșelătoria au făcut legea. El este pantograful României. Inclusiv la alegerile trucate din 2009, inclusiv la referendumul trucat din 2012. Dacă Geoană, argăsit pe coapsa lascivă a piscinei lui Vântu, candidează iar în 2024, e posibil ca unii să-l voteze tocmai din complexul unei vinovății – care, de fapt, nu e a lor. Ar fi o altă greșeală care ni s-ar trage, post factum, prin ricoșeu, de la același Băsescu. Chiar dacă acum e la NATO, Mircea a lucrat și el mult pe principiul Davai ceas, davai palton – vezi, între altele, și ceasurile lui Vanghelie. Odată înscăunat, și-ar scoate repede pârleala, ar deveni, în doi timpi și trei mișcări, un alt Băsescu. Numai Mihaela n-ar mai fi Maria.
Dar trecând peste ilegitimitatea electorală, Băsescu este și autorul moral al nenorocirilor care s-au petrecut de la el încoace în Justiția română, în special pe partea de Procuratură. Este cel care a dat liber la abuzuri, a lăsat-o pe procuroarea comunistă Macovei să-și facă mendrele, să schimbe sintagme prin lege, creând republica procurorilor. A dat liber la călcat în picioare oameni nevinovați, la distrugerea vieților adversarilor. Și-a rezolvat „clienții” ca un Beria pe stil nou. Nu mai dăm nume pentru că, pe de o parte, sunt cunoscute, iar pe de alta, ar disipa discuția pe alte planuri. Indiferent de eventuale culpe – imaginare sau reale – ale celor executați, el s-a crezut îndrituit să-i elimine ca la drumul mare, pur și simplu pentru că îi căzuseră lui pe invers – politic, personal sau hormonal. Pentru el, Justiția n-a însemnat nicio clipă rule of law. Ci rule of outlaws.
Problema este că reverberația comportamentului său – care s-ar putea încadra cel puțin în psihopatia absenței empatiei – merge dincolo de viețile personale ale celor executați și ale familiilor lor. În fapt, prin toată cazuistica pe care a suscitat-o, Băsescu a administrat o daună totală întregii societății românești, în ansamblul ei, marcându-i viitorul pe termen nedefinit. Este vorba despre resuscitarea mentalității, a atmosferei, a „culturii” autoritariste, a arbitrariului discreționar, a reprimării de tip securistic, de zonă securistică, de model securistic – tipar existențial care, în administrația Constantinescu, devenise cvasi-inexistent, iar în administrațiile Iliescu, dacă nu dispăruse, măcar se estompase drastic față de regimul represiv al lui Ceaușescu. (Nu vorbim aici, evident, de diversiunea omucidară din decembrie ’89 patronată de același Iliescu sau de momentele mineriadelor din primul lui regim, care reprezintă răbufniri clare de tactică bolșevică, instrumentări politice de pedepsire a societății civile tot de către „societatea civilă” ghidată de securiști îmbrăcați în mineri.)
Forma mutantă a vechiului instrumentar represiv – decorticat, reinjectat în sistem și patronat din umbră de Traian Băsescu, apoi lăsat tot de el „moștenire” sine die spațiului autohton – este chiar așa-numitul stat subteran/paralel. Simbolul libertății și democrației, Palas-Athena, s-a născut din capul lui Zeus, dar în cazul românesc – a și fost dezvirginată tot de el. Cel mai grav lucru cauzat de Băsescu – care pur și simplu a schimbat paradigma existențială în România, punând pe butuci și democrația, și statul de drept – este împroșcarea generalizată în țesutul socio-politic a înseși otrăvii statului subteran/paralel. Pentru neștiutori, ce este acela?
În esență, fapta brută, ireductibilă, care stă la bază și dă stigmatul de stat paralel constă în executarea de către ocupantul unei funcții publice, în exercițiul acestei funcții, a unor acțiuni de inspirație proprie sau ordonate de alții (inclusiv prin șantaj sau, invers, prin oferte de recompensă), în scopul satisfacerii unui interes personal sau de grup ilegal sau de ocolire a legii, în orice sferă – politică, economică, administrativă, privată, de afaceri etc. Acțiunile în cauză sunt realizate prin uzitarea, confiscarea, uzurparea, abuzarea, deturnarea atribuțiilor și competențelor legale și constituționale de serviciu, inclusiv prin fabricarea aparenței de ilegalitate, imoralitate, infracționalitate privind persoanele țintă. Așa cum l-a caracterizat chiar președintele Băsescu – care l-a dus la un nivel de eficiență aproape de perfecțiune – statul paralel este statul mafiot. Pe scurt, mafiotism cu mijloace de stat și pe bani publici.
Cum s-a ajuns însă ca – de la guvernarea autoritaristă exercitată de factorul politic prin intermediul statului subteran/paralel – să se treacă la guvernarea autocrată exercitată de însuși statul subteran în dauna factorului politic? Cum a ajuns ucenicul să ia locul vrăjitorului? Foarte simplu. Ține de esența speculativ-abuzivă a naturii umane, căreia orice mecanism îi este tributar. Inclusiv – sau mai ales – mecanismul Justiției.
O secvență a mecanismului juridic – polițist, procuror, judecător – primind și acceptând de la Zeus ordin politic de scoatere în decor a unui personaj indezirabil (să-l numim, prin convenție, Adrian Năstase), realizează într-o zi, după „rezolvarea” lui Năstase, că poate să-i „rezolve” – nota bene: de una singură, fără să mai aibă nevoie de ordin de la factorul politic – și pe alți indezirabili (să-i numim, generic, specimene Rarinca). Adică are revelația propriei vocații a măsluirii unei urmăriri penale și instrumentării pe cont propriu a culoarului de execuție. Odată trecut acest prag psihologic, ucenicul legii se va fi transformat în vrăjitorul legii – și nu va mai putea fi oprit niciodată. Cine se dedulcește la bomboane nu se mai supune niciunui diabetolog. Urmează o bulimie de abuzuri, duble măsuri, forțări interpretative, fabricări de probe, incriminări selective și inversări de vinovății. Totul e posibil, începând din era Băsescu încoace. Cine are cătușele conduce țara, spunea sfătos dna Udrea. Filosoful Elena Udrea.
Prin definitivarea de turnător primită de la ÎCCJ, Traian Băsescu lasă în offside mulți oameni, care, în diverse etape, i s-au asociat în necunoștiință de cauză. În țară și în străinătate. Bunăoară, sunt colegii lui de familie politică de la UE – respectabilul Partid Popular European. Oare cum se simt în proximitatea unui fost turnător al Securității? Ce părere are dl Manfred Weber, președintele PPE? Dar dl Rareș Bogdan, șeful delegației române, în același timp și prim-vicepreședinte PNL, partid ai cărui fruntași istorici au murit sub loviturile Securității, cum se mai simte? Dar intelectualii – Liiceanu, Pleșu, Patapievici, Cărtărescu – își vor cere vreodată scuze a posteriori dacă l-au sprijinit? De la despărțirea de Noica la despărțirea de Băsescu e poate un singur pas. Dar grupul GDS? Dar Germina Nagâț, de la CNSAS, ce va face? Dar Revista 22, apărătoarea curățeniei morale în politică? Dar Dilema, al cărei redactor-șef – altfel un intelectual de rasă – este un fost colaborator al lui Băsescu, ce atitudine va lua? Va ieși măcar o dată din dilemă? Ce atitudine vor lua distinșii influenceri care, la urma urmei, n-au altă vină decât de a fi ales greșit, de a se fi încartiruit, cu arme și bagaje, în barca greșită? Au știut ce fac? Probabil că nu. Sau își vor băga ei acum, din nou, capul în nisip, ca struțul? Căci fiica lașității este chiar tăcerea.
Băsescu i-a mânjit pe mulți cu hăhăitul lui lipicios. Așa cum a făcut și Ceaușescu, prizat în Occident și adulat drept campionul dizidenței antisovietice din Europa de Est, în timp ce, în țară, „viermii” abia dacă mai găseau ceva conserve pe rafturile goale ale Alimentarelor. (Doar Regina „s-a scos”: după ce l-a plimbat pe cizmar în caleașcă, i-a retras decorațiile. Dar banii pe avionul BAC 111 tot a apucat să-i ia. În tot cazul, imaginea aristocraților britanici, lorzi, conți și contese, încliftați la patru ace, defilând la brațul comuniștilor români rămâne apocaliptică.) Mulți și-au prins mâna, în epocă, în mascarada ceaușistă după cum mulți și-au prins-o, acum, în mascarada băsistă. Timpii sunt diferiți, mascarada este aceeași. În loc de Her-Majesty-the-Queen, avem eine-weisse-Kanzlerin. Iată că Băsescu-securist o face de râs acum și pe dna Merkel, care s-a lăsat îmbrobodită de Micul hăhăit, și-a pus obrazul în joc și l-a salvat, în contra vrerii poporului român. Frumos, nu? Ar fi avut ea curajul să salveze un STASI, în contra vrerii poporului german?
Dar dacă a știut? Dacă a știut și nu i-a păsat? Aceasta-i întrebarea. Pentru că există un dincolo și mai înfricoșător decât calitatea oablă a președintelui României de turnător de doi bani al Securității sau poate chiar ofițer acoperit. Anume, a fost, în realitate, dl. Băsescu folosit de Occident ca ustensilă, ca instrument-colector de extragere a diverse resurse și avantaje comerciale sau de altă natură? A făcut el jocurile în țara de margine a Uniunii pentru alții decât pentru interesul țării? Este oare posibil ca serviciile de contraspionaj olandez și belgian – care normal că îi documentau la sânge pe șefii Reprezentanțelor comerciale ale țărilor comuniste, inclusiv URSS și România – să nu fi aflat cine era și cu ce se ocupa dl. Băsescu în subsidiar?
La manual spune clar: odată documentat, nu se expune subiectul, ci este șantajat, recrutat și ajutat să acceadă la cele mai înalte poziții de influență sau decizie din țara lui, unde devine măscăriciul serviciului care a realizat recrutarea sau șantajul. Pe această linie de raționament, rezultă o altă pistă înfricoșătoare: șefii statului paralel din România nu aveau sediul la Cotroceni, ci în cu totul altă parte – peste hotare. Cum se explică altfel înverșunarea cu care s-a bătut dna Merkel – măturându-i ca o leoaică și pe candidatul Germaniei, și pe cel al Franței – pentru a o fixa pe dna Kovesi în scaunul de procuror-șef al Europei? Să fi fost vreo obligație, vreo datorie „morală” de recompensat? Sau doar nevoia de a continua „colaborarea”? În atâtea dosare de luare de mită, a fost vreodată vreo firmă străină acuzată la București de dare de mită? A fost vreodată vreun ambasador străin măcar atenționat pentru trafic de influență sau încălcări flagrante ale Convenției de la Viena?
Poporul român a ales pe cineva și, timp de 10 ani, l-a guvernat altcineva. Aceasta este cea mai mare fraudă de conștiință din România postdecembristă. Până acum, niciun fost șef de stat sau de guvern dintr-o țară fost comunistă nu a fost denunțat ca agent al fostei Poliții politice autohtone și/sau al unui serviciu secret de pavilion străin. Prin Băsescu, România e din nou pe locul întâi.
o analiza de recitit. de invatat, pe de rost si spusa si altora. da, bacea eugen, mare bulangiu acest base. comparativ, cu cine ?