Un bun public

Cum se ştie, în Statele Unite, stimularea libertăţilor individuale, ce include reducerea asistenţei sociale, şi mărirea coeziunii societăţii, încât individul să găsească oportunităţi, merg împreună. Mandatele lui George W. Bush au accentuat prima alternativă. Succesorul său s-a axat pe a doua. Barack Obama vrea să consolideze scopul public al educaţiei, în replică la tendinţa de a deplasa centrul de greutate al acesteia în sfera privată.

Cele două ţinte – scopul public (conceput ca deschidere spre nevoile din societate) şi privatizarea (înţeleasă ca plasare eforturilor în seama persoanei) – sunt, însă, complementare în America, pe termen lung. La modul general, ambele sunt asumate, dar, fireşte, formatate în context.

Se poate spune din capul locului că ţările cu pieţe uriaşe, SUA şi, mai nou, China, au surse de echilibrare a sistemului educaţiei care nu se regăsesc în alte locuri. Aceste ţări pot adopta soluţii fecunde, fără ca doar imitarea acestora de către alţii să dea rezultate. Se vede bine, de exemplu, că gestiunea cercetării ştiinţifice bazate pe înregistrarea publicaţiilor cu referenţi externi – care este, fireşte, cel natural – a dus, din clipa în care a fost imitată, dar prea puţin înţeleasă, la un formalism contraproductiv. La noi, bunăoară, s-a ajuns la raportarea emfatică de publicaţii, indiferent de contribuţia lor inovatoare, tocmai cînd întregi industrii indigene (chimică, alimentară, de medicamente etc.) se prăbuşeau. Altfel spus, ca să rămânem la acest exemplu, America, ţara care a inventat respectiva gestiune, şi China, care a preluat-o în cadrul politicii repoziţionării pe glob, sunt inovative, dar imitatorii nu izbutesc să fie, din cauze sesizabile.

Să revenim însă la relaţia privat-public. În ce constă, de exemplu, scopul public al unei universităţi? Iau ca punct de plecare principala scriere ce a răspuns la apelul de promovare a “geniului veritabil al Americii – o credinţă în vise simple, o insistenţă pe micile miracole (the true genius of America – a faith in simple dreams, an insistence on small miracles)”. Mi-a atras atenţia asupra ei David Ward, preşedintele American Council on Education. Este vorba de volumul lui Katharine C. Lyall şi Kathleen R. Sell, The True Genius of America at Risk. Are we loosing Our Public Universities to De Facto Privatization? (Praeger,Westport: 2006). Aici, scopul public este reperat ca fiind ceva ameninţat, la nivelul unor indicatori sociali: a) “capacitatea” insuficientă a universităţilor publice de a prelua tinerii care doresc să studieze; b) “declinul finanţării universităţilor publice”; c) transformarea educaţiei cetăţeanului din chestiune de interes public, la considerarea acesteia ca bun privat, ce cade în sarcina individului (p. XV); d) trecerea la criterii cantitative de evaluare a prestaţiilor şi rezultatelor, străine de scopul public al educaţiei (p. XVI).

Având în vedere împrejurarea că 70% dintre studenţii americani urmează universităţi publice şi că scopul public al educaţiei este sub ameninţare, autoarele volumului meţionat propun schimbări pe două axe: revizuirea pozitivă a bugetelor alocate universităţilor publice şi reconfigurarea scopului public în contextul în care acesta trebuie păstrat, dar economia este eminamente privată. Cele două axe sunt preluate în conceptul “universităţii cu scop public (public purpose university)”. Este vorba de un profil de universitate ce se particularizează în raport cu formulele concurente (“research university”, “antreprenorial university”, “creative university” etc.) prin opţiuni precum: deschiderea către societate în condiţiile libertăţii academice, controlul comunităţii asupra universităţii, concentrarea programelor asupra pregătirii pentru servicii publice, transparenţa funcţionării financiare, egalitate cu alţi concurenţi pentru obţinerea suportului din partea economiei private, crearea suportului financiar necesar prin iniţiative proprii, obţinerea de profituri din proprietatea intelectuală, orientarea antreprenorială, deschiderea către studenţii aflaţi în slujbe (p. XVII-XVIII). Aceste opţiuni sunt şi acum în discuţie.

Prima observaţie este că “universitatea cu scop public (public purpose university)” se organizează în urma dezbaterii dintre lideri universitari, autorităţi alese, organisme de guvernare, corpul didactic, alumni (p.146). Aşadar, la capătul discuţiei indigene, nu prin imitare şi, cu atât mai puţin, prin recurs la vreun decizionism.

În 2001, finanţarea studiilor universitare de formare a avut în Statele Unite următoarea structură: 32% de la stat, 20% din taxele studenţilor, 48% de la alumni, donatori, granturi federale şi alte surse de venit. Condiţiile finanţării – ne confirmă încă o dată autoarele cărţii The True Genius of America at Risk – trebuie luate în seamă în profilarea unei universităţi. “Fiecare dintre aceşti constituenţi aşteaptă diferite servicii de la o universitate publică şi fiecare are o puternică solicitare morală şi uneori legală de asemenea servicii. Numele jocului nu mai este proprietatea şi controlul, ci echilibrul, compensarea, antreprenoriatul, colaborarea şi adaptarea la piaţă” (p.148). Spre deosebire de profilurile concurente, “universităţile cu scop public” ce se propun “au de servit deliberat nevoi ale statului şi regiunii; toate universităţile trebuie să concureze la nivel naţional, dar vor adopta ca focus servirea nevoilor specifice statului şi regiunii” (p.148). Ele promovează “justiţia socială menţinând un angajament larg pentru oportunităţi de educaţie şi acces echitabil pentru toate categoriile de populaţie, în cadrul resurselor aflate la dispoziţie”. Ele pun în lucru “resursele intelectuale ale universităţii pentru dezlegarea de probleme sociale şi ştiinţifice”, dar “cu precauţie în ceea ce priveşte promiterea de soluţii la probleme imediate”. Ele apără “libertatea academică” şi libertatea de exprimare a studenţilor şi profesorilor asupra chestiunilor controversate. Ele sunt gestionate de “oficiali aleşi” şi plasează investiţia în miezul activităţii, asigurându-şi, în acelaşi timp, sustenabilitate prin “servicii şi rezultate”. Guvernarea lor este asigurată de organisme compuse din investitori majori, plătitori de taxe, studenţi, contractori de cercetare, alumni, donatori, iar guvernanţa se exercită în condiţiile unui “status cvasi-public” dependent de finanţare, ce le păstrează “responsabile (accountable)” faţă de comunitatea compusă din stat, studenţi, alţi contributori.

Chiar şi la o rapidă trecere în revistă a opţiunilor de mai sus, ne dăm seama că Statele Unite caută soluţia aptă să facă faţă ambelor – scopul public al unei mari părţi a universităţilor lor şi consolidarea economiei de piaţă. “Universitatea cu scop public (public purpose university)” de care vorbim rezolvă de fapt două probleme: accesul mai multor tineri la universităţi şi o structurare a finanţării ce scade dependenţa de grupuri de interese. Acestea sunt reuşite importante, fără de care nu există caracter public şi din care pot rezulta multe efecte pozitive. Sunt, însă, acestea suficiente pentru asigurarea caracterului de bun public al educaţiei?

Pentru SUA şi, la nevoie, China, răspunsul este mai curând afirmativ. Cu cele două reuşite în abordarea universităţilor – lărgirea accesului şi ameliorarea finanţării -, celelalte performanţe vin în virtutea mediului competiţional şi a angajării celor două ţări pentru ocuparea poziţiilor de la vârful mondial. Nu este deloc sigur că răspunsul este acelaşi în ţări cu pieţe mici, în care echilibrarea se realizează anevoios, eventual în prea mulţi ani, şi care mai au nevoie de dezvoltare.

Spun aceasta ştiind prea bine că o universitate are de rezolvat şi alte probleme pentru a păstra educaţia ca bun public. De pildă, instituţia trebuie să se orienteze spre nevoile de calificare ce ţin de dezvoltarea societăţii, dar acestea nu rezultă niciodată din simpla scrutare a pieţei. Ea trebuie să cultive curricula ce formează nu numai ocupantul unui job, ci şi cetăţeanul, care nu este efect direct al pieţei. Ea trebuie să se orienteze spre creaţie proprie, capabilă să concureze pe pieţele globalizate ale lumii, care este altceva decât adaptarea la piaţa existentă. Ea trebuie să îmbrăţişeze criterii de evaluare care să-i permită contribuţii diversificate la înaintarea civilizaţiei, ce vin mai curând din proiecte culturale.

Cu siguranţă, astăzi, scopul public al educaţiei este servit de unităţi diferite – publice şi private. Distincţia şi-a pierdut, în condiţii normale, relevanţa. Dar, pe lângă piaţă, în orice ţară trebuie întrunite, cum înseşi Statele Unite şi China atestă, încă un număr de premise: legi bune, profesori de calibru, conduceri pricepute şi inovative, proiecte culturale clarificate. Altfel, din imitarea fără înţelegere iese ceea ce se vede cu ochiul liber la noi şi, până la un punct, în alte ţări: o mişcare browniană – în care toţi se agită, prea puţini inovează şi nimeni nu răspunde – al cărei rezultat general este conformismul, dacă nu cumva neputinţa de a aborda dificultăţile societăţii respective şi stagnarea în birocraţie. Pe bună dreptate, Joseph Stiglitz avertiza (în Globalization and its Discontents, 2002) că, în condiţiile expansiunii pieţei, nu doar “guvernul invadant”, ci şi “guvernul debil” este o soluţie proastă. Iar, mai nou, avocatul cel mai fervent al internaţionalizării universitare, Philip G. Altbach(în The International Imperative in Higher Education, Sense, Rotterdam, Boston, Taipei, 2014, pp.15-19, 149-152), arată clar că reuşesc ţările care iau bune decizii la faţa locului.

Scopul public nu este rezultanta doar a diversificării finanţării şi a pieţei, cum se crede în The True Genius of America at Risk, desigur justificat, căci dincolo de ocean piaţa neutralizează efecte precum birocratizarea, formalismul, arbitrarul criteriilor. Acolo, însă, unde piaţa este mică, este nevoie, suplimentar, de normativitate chibzuită. Iar în acele ţări în care mai este nevoie de dezvoltare pentru a putea concura cu şanse, cu atât mai mult. Aici, simpla gestiune nu ajunge; mai trebuie conducere competentă şi capabilă să conceapă reglementări înţelepte.

Peste toate, scopul public nu este niciodată chestiune de soluţie conjuncturală, ci are nevoie de ceva mai profund: scopul public are nevoie de “principii”, cum ar spune Howard Gardner (Five Minds for the Future, Harvard Business Press, Boston, 2008), ce nu rezultă doar din competiţie. Spus simplu, scop public este acolo unde interesele private se complementează cu interese ale comunităţilor şi unde se previne situaţia în care anumite grupuri trec drept publicul însuşi. Ceea ce numim scop public, la propriu, este altceva nu numai decât suma intereselor private, ci şi decât interesele grupurilor ce se substituie comunităţii. Afirmaţia este valabilă pentru universităţi, şi nu numai, şi este avenită luând în seamă derapajele democraţiilor noi şi învăţăturile ce se degajă.

În chestiunea universităţilor, dar şi a altor instituţii, consolidarea scopului public trece, în momentul de faţă, în orice caz, prin adaptarea la cerinţele pieţei, dar presupune, cel puţin în cazul României, rezolvarea, în prima instanţă, a trei chestiuni. O chestiune de legislaţie: nu doar calitatea lamentabilă a legilor, nu doar improvizata lor aplicare, nu doar cultura juridică precară, ci însăşi substanţa legilor este problemă. Legile însele ar trebui să fie infuzate de interes public, mai curând decât de interese de grupuri şi persoane ce se dau drept public. O chestiune de personal: nicicând în cursul tranziţiei de la socialismul răsăritean, la societatea deschisă, personalul dătător de ton în educaţie nu a fost mai şters – fără viziune, fără analize, fără propuneri – ca acum. Graţie fondurilor europene, niciodată premisele financiare nu au fost mai bune, dar nicicând nu au fost mai nechibzuit distribuite şi cu mai puţine efecte în interes public. O chestiune de ieşire din rutină: este nevoie de oameni cu pregătire reală, cu idei şi imaginaţie, iar afinităţile, sexul, vârsta nu ar trebui să conteze cât timp abundă în jur tineri senilizaţi în clişee şi oameni în vârstă care scot din criză instituţii întregi. Vociferările amatorilor ce aplaudă vacantarea funcţiilor şi revendicarea de roluri fără merite pot crea atmosferă, dar nu sunt argument şi nicidecum rezolvare. Dimpotrivă!

andreimarga.eu