Un nou membru al Cabinetului Boc: Mark Gitenstein

Inundaţiile din anul acesta, dacă nu prognozate, măcar previzibile – nu trebuie mare savantlâc pus în joc, mai ales dacă ai la îndemână toate serviciile, inclusiv cele meteo-hidro -, au coincis şi cu Ziua Naţională a Statelor Unite. Faimosul 4 iulie, zi de mândrie şi orgoliu pentru fiecare cetăţean american. Şi nu doar.

Datorăm mai mult democraţiei şi libertăţii induse de aceşti părinţi fondatori ai naţiunii americane decât Revoluţiei Franceze. Pentru că un mănunchi de politicieni americani cu scaun la cap au avut mai multă viziune politică decât gloata franceză care a dărâmat Bastilia. Şi a implantat, oricât de ciudat ar părea la prima vedere, sub semnul unui aburos „Liberté, egalité, fraternité!”, spiritul de frondă şi teroare al lipsei de măsură.

Ziua Naţională a Statelor Unite exprimă nu doar naşterea şi identitatea unei naţiuni, ci şi ale unui stat ce va sta la fundamentul democraţiei de tip occidental al ultimelor două sute de ani. De aceea ni s-au părut cu totul cinice şi deplasate aprecierile ES ambasador Mark Gitenstein livrate populaţiei române care nu a apucat să se înfrupte din hot-dog-şii americani şi restul de sarmale şi frigărui româneşti servite cu ocazia recepţiei oficiale la reşedinţa Excelenţei Sale.

Trecem peste faptul că alte posturi TV livrau imagini cu nenorocirile pricinuite de inundaţii, în timp de oficialii români şi americani tăiau cu un cuţit de un metru un tort de doi metri pătraţi, şi ne oprim puţin asupra unor afirmaţii ale domnului Mark Gitenstein. Trimisul SUA în România nu este nici primul, nici ultimul dintre diplomaţii americani in charge, adică la post, care formulează opinii. Mai mult sau mai puţin personale sau exprimând un punct de vedere al administraţiei de la Washington.

Este dreptul dlui Mark Gitenstein să aprecieze pozitiv măsurile luate de Cabinetul Boc, este dreptul domniei sale să aprecieze „frumuseţeile Deltei Dunării” recent vizitate, este dreptul lui să ne anunţe că dacă vom evolua (sub toate aspectele), rata de respingere a vizelor de intrare în SUA va scădea, chiar dacă vizele vor mai fi necesare şi în următorii ani.

Problema de fond este că trăim în lumi diferite. Pensionarii care se îndoapă cu parizer şi tremură cu reţetele de medicamente compensate în mână au un alt orizont existenţial decât cei care se îmbulzeau la 4 iulie să hăpăie din cărnurile etalate în tăvile de la recepţie. (E limpede că un „duh românesc” şi-a băgat coada, altfel la recepţiile americane se mănâncă frugal şi fără ostentaţie. E diferenţa dintre Benjamin Franklin şi Traian Băsescu, care, la rândul lui, beştelea sinistraţii în loc să-i încurajeze.)

În ce-i priveşte pe diplomaţii americani, păstrăm o deosebită admiraţie şi respect pentru ES ambasador Henry Morgenthau. Care nu a tras osanale guvernului otoman pentru măsurile represive îndreptate împotriva cetăţenilor din Imperiu, ci s-a luat în dinţi cu şefimea locală. Ca să salveze vieţi omeneşti şi să facă bine. Mark Gitenstein nu pricepe ce se întâmplă în România şi nu intră în această categorie.

Păcat.

Sorry, Mr. Ambassador, excuse me!