Universitatea în criză!

A sosit momentul postării articolului profesorului Nicolae Hurduc, moment atît de aşteptat de unii dintre d-voastră, dar şi de mine! Sigur, titlul principal e dat de mine, cel al d-lui profesor fiind puţin mai moderat în expresie, dar nu şi în substanţă – în fond, nu propui reformarea a ceva care funcţionează fără probleme! Or, diagnosticul autorului, concentrat într-un fel de „decalog”, nu lasă loc de dubii – Universitatea, şi poate nu doar cea de al noi din ţară, dar nu e misiunea noastră să încercăm să rezolvăm problemele tuturor, este prost structurată, nesincronizată nici cu mersul cunoaşterii, nici cu evoluţiile mondiale, nici cu exigenţele comuntităţii şi, pe cale de consecinţă, e ineficientă în plan intern şi necompetitivă în exterior. Profesorul Nicolae Hurduc nu se limitează la formularea diagnsoticului, ci procedează şi la sugerarea unor soluţii pentru amelioarea sistemului. Cum singur afirmă, poate nu sînt formulate toate soluţiile şi nici neapărat cele mai potrivite, textul D-Sale servind mai ales drept punct de plecare în dezbaterea noastră. Pînă la urmă, prin dialog se conturează în cele din urmă, cele mai bune soluţii tehnice, tactice şi strategii, deci un dialog mă aştept să aibă loc aici, în acest spaţiu care funcţionează drept gazdă. Cum o gazdă trebuie să fie atentă cu oaspeţii săi, voi veghea la civilitatea dialogului. Nu e o ameninţare, doar o precauţie. Pînă acum, la propriile mele postări, n-am folosit posibiliatea mea de a modera comentariile – sper să nu trebuiască s-o fac nici acum, cînd doar adăpostesc intervenţia altcuiva. Acum, îi cedez cuvîntul d-lui prof. dr. Nicolae Hurduc de la Facultatea de Chimie a Universităţii Tehnice din Iaşi – nu înainte de a-mi mulţumi pentru a ne pune la dispoziţie, spre analiză şi dezbatere acest text. Versiunea print a acestei intervenţii urmează să apară în ediţia pe luna ianuarie a revistei de cultură Timpul din Iaşi.
Propuneri de reformă a sistemului universitar
Prof. dr. Nicolae Hurduc, Universitatea Tehnică din Iaşi

De 20 de ani, asistăm la o scădere continuă a standardelor de pregătire din universitățile românești, fără a fi în stare să găsim soluții de redresare, nici pe termen scurt, nici pe termen lung. Sistemul educațional a ajuns din păcate într-un punct, în care nu mai avem voie să amânăm în nici un fel procesul de reformă (dacă nu cumva este deja prea târziu). Efectele unui sistem educațional neperformant nu se văd imediat, motiv pentru care măsurile ceva mai dure care ar fi fost necesare, au tot fost amânate în speranța ca lucrurile se vor rezolva de la sine. Implementarea în sistemul universitar a principiilor Bologna, a fost privită de majoritatea cadrelor didactice, drept o simplă secvențare a procesului educațional pe cele trei cicluri de studii. Disciplinele predate și programele analitice aferente, au fost doar deplasate în majoritatea cazurilor dintr-un an de studii în altul, neglijându-se aproape total faptul că cilurile 2 și 3 de studii (Masteratul și Doctoratul) translează de fapt centrul de greutate al activității de instruire, către cercetarea științifică. Puține cadre didactice acceptă în momentul de față ideea, că activitatea de cercetare științifică reprezintă pârghia cea mai eficientă a procesului de instruire, activitatea de predare trecând în planul secund. In aceste condiții, sumele deosebit de consistente investite în cercetare și educație în perioada 2006-2008, au fost risipite în proporție de peste 50 %.

Este foarte adevărat că un proces de reformă a sistemului educațional este greu de imaginat în absența unei finanțări adecvate. Dar la fel de adevărat este că o finanțare consistentă a unui sistem nereformat, va avea un impact departe de cel așteptat. Acest lucru este destul de evident, dacă vom analiza perioada 2006-2008, perioadă în care fondurile din cercetare și implicit finanțarea din universități a fost mai generoasă ca niciodată. Dacă analizăm clasamentele pe națiuni, puse la dispoziție de SCImago Journal & Country Rank (http://www.scimagojr.com), observăm faptul că începând din anul 2006, Romania a urcat ușor în clasamentul general al numărului de articole publicate, trecând de pe locul 43 (2006) pe locul 40 (2008). Cu toate acestea, contribuția diferitelor discipline la cuantumul global al activității de cercetare, rămâne aproximativ aceeași de 20 de ani, pe primele locuri situându-se în continuare ingineria chimică (locul 22 pe națiuni), fizica (locul 25), chimia (locul 30), matematica (locul 30), științele inginerești (locul 32). O mențiune specială trebuie făcută în cazul științei materialelor, domeniu care ocupă în anul 2008 cel mai bun loc pe care la avut Romania în clasamentele pe națiuni și anume locul 19. Este îmbucurător faptul că în domeniile științelor exacte și al științelor inginerești, banii investiți se reflectă printr-o intensificare a activității de cercetare și publicare a rezultatelor, având în vedere că la baza relansării economice a Romaniei se află activitatea de producție. Nu poate fi însă trecut cu vederea faptul că domeniile de cercetare care ocupau locuri codașe, au rămas în continuare pe aceleași poziții (medicina, științe economice, agronomie, medicină veterinară) chiar dacă au beneficiat de o finanțare la fel de consistentă.

Analizând rezultatele perioadei 2006-2008, se poate trage ușor concluzia că sistemul universitar și de cercetare, trebuie pregătit și reformat înainte de a declanșa un al doilea val de investiții. Rezultatele activității de cercetare științifică sunt într-o foarte bună corelație cu standardele de pregătire ale studenților, cunoscutele «fabrici de diplome» din sistemul universitar românesc, nereușind să publice într-un an, nici măcar cât un singur profesor universitar serios. In opinia mea, modernizarea sistemului universitar reprezintă pilonul principal al reformei din educație, de calitatea actului educațional din universități depinzând în mod direct și calitatea profesorilor din sistemul pre-universitar.

Amânarea permanentă a procesului de reformă educațională a complicat din ce în ce mai mult lucrurile, în acest moment fiind necesar un plan de măsuri deosebit de complex, care vizează diferite paliere ale societății. In spreanța că noul Guvern va înțelege gravitatea situației din educație și necesitatea declanșării fără nici un fel de întârziere a reformei sistemului educațional, încerc în cele ce urmează să schițez o parte a planului de măsuri necesar redresării sistemului. In mod paradoxal, criza financiară prin care trece Romania, poate reprezenta un factor favorizant la nivelul deciziilor politice.

Elaborarea unui set de măsuri eficiente de reformă, este complicată prin faptul că asistăm în momentul de față la mutații importante în ceea ce privește atitudinea tinerilor față de procesul educațional. Dezvoltarea haotică a societății românești din ultimii 20 de ani, a permis apariția în prim-plan a unor false modele, care au avut ca rezultat generarea unor ierarhii valorice aberante, validate din păcate de către clasa politică și de mass-media. Lipsa unei piețe a muncii cu adevărat concurențială, a contribuit la transformarea conceptului de «minimă rezistență», în lege educațională de bază. Si aici aș vrea să aduc o critică și angajatorilor români, care pe de o parte se plâng de lipsa unor specialiști cu înaltă pregătire, iar pe de altă parte plătesc tinerii absolvenți de studii superioare, la un nivel foarte apropiat de cel al salariaților cu studii medii. Ce motivație va avea atunci un tânăr, pentru a-și construi o carieră bazată pe competență ? Ce motivație poate avea un tânăr pentru absolvi o facultate de științe exacte, sau de științele naturii, atunci când colegii lor economiști, politologi, sau specialiști în drept, cu studii sumare derulate prin diverse universități obscure, sunt plătiți la fel sau chiar mai bine ?

Este bine de subliniat de la început faptul, că un sistem educațional nu poate fi condus ca un aprozar, bazîndu-ne strict pe precepte financiare. O școală, sau o universitate, nu pot fi privită ca niște entități care trebuie să fie «rentabile» financiar, pentru că acestea nu produce șuruburi, cuie, sau rulmenți. Atât școlile, cât și universitățile, formează personalități, creează competențe, asigură transferul de cunoștințe de la o generație la alta, lucruri care nu pot fi măsurate nici în lei și nici în euro. De aceea Ministerul Educației nu trebuie să fie doar un observator extern și distribuitor al resurselor financiare în sistemul educațional, ci el trebuie să fie generator de politici educaționale pe termen mediu și lung, supraveghetor și garant al îndeplinirii standardelor de performanță.

Principalele direcții în care Ministerul Educației ar trebuie să ia măsuri de urgență sunt următoarele:

Sistemul educațional românesc se confruntă cu o inflație de universități. In mod normal, pentru a avea un sistem educațional de calitate, ar fi nevoie cam de o universitate la un milion de locuitori. Având în vedere populația României, ar fi suficiente 25, maxim 30 de universități, în timp ce noi avem 50 de universități de stat și cam tot atâtea universități particulare acreditate. Tot felul de interese politice regionale, au forțat instituțiile abilitate în acreditarea universitară (mai întâi CNEEA, iar apoi ARACIS) să valideze instituții de învățământ superior aflate foarte departe de standardele legale. Această inflație de universități, este dublată de o creștere inacceptabilă a numărului de studenți raportat la numărul de cadre didactice, parametru esențial de evaluare a standardelor de calitate. Este inexplicabil cum au primit în 2009 acreditare instituțională chiar marile universități românești de tradiție, în condițiile în care existau în componența acestora, facultăți (științe economice, drept, educație fizică) în care raportul studenți/cadru didactic, atinge îngrijorătoarea valoare de 80-100, situându-se nu foarte departe de celebrul caz al Universității «Spiru Haret». In acest sens, Ministerul Educației va trebui să controleze cu mare grijă numărul de locuri alocat universităților de stat și în același timp respectarea strictă în universitățile particulare acreditate, a numărului de locuri alocat de către ARACIS în momentul acreditării (în concordanță cu potențialul corpului profesoral). Nu există o concurență reală între universități. Se impune o ierarhizare cât mai rapidă a universităților din România, în principal bazată pe vizibilitatea internațională (reflectată prin articole publicate în reviste cu coeficienți de impact) având în vedere faptul că orice criterii interne ar fi folosite, acestea vizează până la urmă anumite interese de grup. Ierarhizarea universităților ar trebui să ofere atât angajatorilor cât și candidaților la admitere, o imagine cât mai reală referitoare la standardele de pregătire dintr-o anumită universitate. In al doilea rând, această ierarhizare ar trebui să separe universitățile care au drept de a derula programe de Master și Doctorat, de cele care nu au dreptul să organizeze decât studii de Licență. In sistemul universitar există o lipsă acută de personal performant, cu vizibilitate internațională. Analiza standardelor individuale ale cadrelor didactice (Registrul Ad Astra al oamenilor de ştiinţă din România – http://www.ad-astra.ro/cartea-alba/registru.php) relevă faptul că din cei aproximativ 20.000 de conferențiari și profesori, mai puțin de 1.000 sunt cu adevărat creatori de domenii de cercetare, publicând în calitate de autor corespondent articole științifice în reviste de largă circulație internațională. Devine astfel imperios necesară o creștere a standardelor minime de promovare în cazul conferențiarilor și profesorilor (10 articole în reviste cotate ISI pentru conferențiari și 15-20 pentru profesori). Evaluarea dosarului pentru ocuparea posturilor de conferențiar și profesor ar trebui efectuată la nivel național, înainte de înscrierea efectivă în concurs (conform modelului francez). Abaterea de la standardele minime de promovare propuse mai sus, nu ar trebui să se facă decât în cazul unui număr foarte limitat de specializări (arte, arhitectură, limbi străine). Sub-finanțarea sistemului educațional și lipsa de respect a Statului față de meseria de dascăl. Problema locului pe care-l ocupă cadrul didactic în ierarhia societății românești, este probabil cea mai spinoasă problemă într-o perioadă de criză economică. Un cadru didactic trebuie să fie din toate punctele de vedere un model pentru tinerii pe care-i formează, lucru foarte greu de realizat în situația în care dascălii sunt plătiți într-o manieră jignitoare. In consecință, nu va exista nici un fel de motivație a unui tânăr pentru a urma o carieră didactică, atâta timp cât un profesor debutant este platit cu un salariu apropiat de cel al unui muncitor mediu calificat. In acest sens, un semnal de alarmă pentru factorii decizionali, ar trebui să-l constituie deficitul sever de profesori existent în momentul de față în domeniile științelor exacte, sau științelor naturii, în țări puternic dezvoltate, cum sunt Germania, sau Statele Unite ale Americii. Nu se identifică soluțiile corespunzătoare de atragere în Romania a tinerilor valoroși, formați în universități de prestigiu din Europa, America, Japonia etc. Măsurile luate până în acest moment la nivelul Ministerului Educației au mimat doar interesul Romaniei în această direcție, programele lansate eșuând în mod lamentabil. Speranțele unor modificări de mentalitate ale unei părți a corpului profesoral (generația 50-60 ani) în sensul creșterii performanțelor științifice sunt minime, astfel încât în mometul de față pentru a forma un corp profesoral performant în universități există două soluții: exercitarea unei presiuni suplimentare asupra generațiilor tinere, prin impunerea unor standarde de performanță mai severe (așa cum am precizat la punctul 3) sau atragerea în țară persoanelor de valoare, plecate după 1989. Numărul din ce în ce mai mare de absolvenți cu studii superioare a dus la scăderea drastică a nivelului de pregătire a acestora. Necesitatea creșterii numărului de absolvenți de studii superioare raportat la mia de locuitori, a reprezentat o motivație pentru generalizarea studiilor universitare în România, numărul de locuri oferite de universități depășind în ultimii ani pe cel al absolvenților de Bacalaureat. Deși din punct de vedere teoretic, o astfel de dinamică ar fi trebuit să aibă un efect pozitiv, din punct de vedere practic am asistat la o scădere continuă a nivelului general de pregătire a absolvenților. Situația a fost agravată și de sistemul de finanțare pe student echivalent. In aceste condiții, între universități a început o competiție negativă, ideea de bază fiind aceea de scăderea permanentă a exigențelor, în scopul atragerii unui număr cât mai mare de studenți. Standardele de pregătire universitară ar putea fi crescute prin două metode: micșorarea numărului total de studenți înmatriculați în universități (prin aplicarea criteriilor de calitate ARACIS, care reglementează raportul optim studenți/cadru didactic la o valoare de 14-16), sau prin creșterea concurenței la examenele de admitere (ceea ce s-ar putea realiza printr-o politică de susținere financiară a tinerilor din mediul rural). Stimularea tinerilor din mediul rural pentru a putea urma studii universitare, ar reprezenta un foarte mare câștig pentru sistemul educațional în ansamblul său. Această măsură, în afara faptului că ar consolida principiul egalității de șanse a tuturor tinerilor, ar putea duce în mod evident la o creștere a competitivității din universități. De asemenea, Ministerul Educației ar trebui să limiteze locurile cu taxă din universitățile de stat , la maxim 15-20 % raportat la numărul locurilor finanțate de la buget. Politizarea sistemului educațional, prin implicarea persoanelor înregimentate politic, în structurile de conducere ale școlilor și universităților. Aceasta reprezintă una dintre principalele cauze ale degradării sistemului educațional românesc, în special în domeniul universitar, datorită susținerii nejustificate și absolut artificiale a anumitor universități, cu standarde situate departe de normele în vigoare. Modul de finanțare a universităților pe baza numărului de studenți echivalenți. Aceasta reprezintă în opinia mea, cea mai gravă eroare de politică educațională făcută după 1989. De altfel România reprezintă un caz singular în acest sens, în toate țările europene dezvoltate, funcționând principiul finanțării universităților pe posturi didactice. Finanțarea pe student echivalent, care la început a încercat să mascheze de fapt sub-finanțarea sistemului universitar, a adus în timp prejudicii enorme în ceea ce privește calitatea actului educațional. Astfel, exigențele în promovarea examenelor au scăzut continuu, din frica de a nu pierde de la un an la altul studenții care asigură finanțarea de bază a universității. O altă consecință a acestui mod de finanțare, a fost goana universităților după resurse complementare, principalul obiectiv fiind reprezentat de studenții cu taxă. S-a ajuns astfel la situații absolut inacceptabile, în care numărul de studenți pe cadrul didactic a atins cote alarmante. Din păcate banii proveniți din taxe, nu au fost folosiți pentru investiții, ci au contribuit doar la rotunjirea salariilor unui număr restrâns de cadre didactice. Supranormarea cadrelor didactice. In condițiile unui deficit de conferențiari și profesori, există specializări unde un cadru didactic poate cumula mai mult de 10 norme. Trecerea la sistemul de finanțare pe post în universitățile de stat, dublat de interdicția de a susține mai mult de o jumatate de norma în plus la plata cu ora, ar rezolva nu numai problema deficitului financiar al Ministerului Educației din acest an, ci și problema calității pregătirii studenților. Nu mai trebuie subliniat faptul că activitatea unui cadru didactic universitar, nu înseamnă numai orele de predare din normă, ci și un ansamblu de alte activități complementare, dintre care cea mai importantă este activitatea de cercetare. Pana la reformarea sistemului universitar, implicarea Consiliului National al Rectorilor în stabilirea măsurilor de reformă ar trebui sa fie foarte limitată, având în vedere evidentul conflict de interese în acest sens dintre universități si Ministerul Educației.

Reforma din sistemul educațional nu poate avea nici o finalizare, în condițiile în care nu se aplică în paralel o serie de măsuri complementare, care nu vizează în mod direct calitatea actului educațional. In lipsa unor astfel de măsuri, ne vom confrunta în continuare cu același paradox existent în momentul de față: specializările susținute de un corp profesoral de calitate nu vor fi căutate de studenți, iar cele susținute de un corp profesoral mediocru, vor fi supra-solicitate. Acest fenomen nu este caracteristic doar României, majoritatea țărilor europene dezvoltate confruntându-se cu o lipsă de interes a tinerilor față de specializările cu un grad ridicat de dificultate (medicina, științele exacte, științele naturii, științele inginerești). In acest sens, se poate constata că Romania nu a învățat mai nimic din experiențele anterioare. Dacă înainte de 1989 s-a exagerat în ceea ce privește dezvoltarea specializărilor cu profil ingineresc, după 1989 s-a căzut exact în extrema cealaltă, dezvoltându-se fără nici un fel de control științele economice, dreptul, științele politice, educația fizică etc. Situația nu ar fi foarte gravă, dacă relansarea economică a României, nu ar trebui să se bazeze pe producție. Iar producția nu o fac specialiștii în economie, ci tocmai inginerii. In mod evident tinerii nu vor fi motivați pentru a absolvi specializări cu profil ingineresc, atâta timp cât angajatorii nu vor înțelege că trebuie să plăteasca mai bine un absolvent care a studiat 4 ani, comparativ cu unul care a studiat doar 3 ani, pentru obținerea diplomei de Licență.

Fără a avea pretenția identificării tuturor cauzelor care au adus sistemul universitar foarte aproape de colaps, materialul de față încearcă să identifice și să ofere unele soluții de rezolvare, celor mai grave deficiențe existente în momentul de față în sistem.

Sursa: VoxPublica