În 2002, Robert Kagan le cerea americanilor să susțină invazia din Irak care se pregătea și spunea: ”Nimic nu va contribui mai mult la configurarea unei ordini mondiale în care oamenii și civilizația noastră liberală să poată supraviețui și prospera”. Nu ”ar putea” sau ”este posibil” să contribuie, ci ”va contribui”.
În martie 2003, președintele George W. Bush a făcut acest pas. Opiniile sunt împărțite, însă nici poporul american și nici civilizația liberală nu au prosperat în cele doua decenii care au urmat. Acum, Kagan revine. Și nu dă înapoi niciun milimetru.
The American Conservative face o recenzie ultimului articol publicat de Foreign Affairs, semnat de Robert Kagan, soțul Victoriei Nuland, revenită acum în diplomația SUA în calitate de subsecretar de Stat pentru Afaceri Politice, adică numărul trei în Departamentul de Stat.
Ultimul număr al revistei Foreign Affairs ne oferă un articol cum era de așteptat de la Kagan. Titlul este ”Vă place sau nu, America este o superputere”, iar subtitul este unul de-a dreptul didactic: ”De ce americanii trebuie să-și accepte rolul global”. Din nou, nu ”ar trebui” să-și accepte rolul, ci ”trebuie”. ”Singura speranță pentru menținerea liberalismului în țară și în lume”, spune Kagan, ”este menținerea unei ordini mondiale care să favorizeze liberalismul, iar singura putere capabilă să susțină o asemenea ordine este Statele Unite”. Nu există alternativă. Kagan e sigur de asta.
Articolul conține o interpretare tendențioasă a istoriei ultimilor 20 de ani, care arată că americanii sunt mereu pe cale să abadoneze ”locul și rolul lor în lume” și astfel sa lase forțele întunericului să se dezlănțuiască.
Poate că cel mai grăitor aspect al materialului lui Kagan este legat de războiul din Irak pe care l-a susținut, spunând că este esențial pentru menținerea civilizației liberale. Potrivit lui Kagan, războiul din Irak și războiul din Afganistan nu sunt decât niște episoade minore, cu o relevanță minimă în teza sa mai amplă. El îi mustră pe cei care se referă la ”implicarea militară relativ redusă ca preț în Afganistan și Irak ca la niște «războaie fără sfârșit»”. În ambele cazuri, scrie Kagan, ”americanii nu erau hotărâți în momentul în care au intrat, ceea ce le-a redus posibilitatea de a obține controlul în situații dificile”.
Kagan nu menționează sumele cheltuite în aceste războaie, tehnica de luptă pierdută, morții și răniții, pentru a arăta ce înseamnă ”cost relativ scăzut”. Nu explică nici cum au ajuns aceste războaie să fie cele mai lungi din istoria SUA. În schimb, el vorbește despre nemulțumirea publică generată de aceste războaie și spune că aceasta ”este cel mai recent exemplu al intoleranței americanilor față de treburile murdare și de durată legate de menținerea păcii generale și prevenirea amenințărilor”.
Cu alte cuvinte, problema nu este graba cu care a acționat administrația Bush pentru a răspunde la atentatele dela 11 septembrie printr-un război global fără sfârșit. Problema nu este nici inexistența armelor irakiene de distrugere în masă menționate pentru a justifica invazia, nici incompetența liderilor militari americani care au făcut o boacănă din ocuparea țărilor pe care le-au invadat. Nici ororile care au urmat, precum Abu Ghraib, care au făcut de ras Agenda Libertății a lui Bush, nu sunt o problemă. Pentru Kagan, problema ține de poporul american, căruia i-a lipsit dorința de a menține pacea și de a preveni amenințările.
Pentru Kagan, esențial pentru menținere și prevenire este să folosim puterea armată. El se plânge că cheltuielile militare ale SUA raportate la PIB sunt mai mici acum decât în Războiul Rece. Că SUA au mai puține trupe desfășurate în străinătate decât în timpul Războiului Rece. El nu spune de ce ar fi relevante aceste comparații acum. Nu spune nici că SUA conduc de departe la capitolul cheltuieli militare și la capitolul baze militare în străinătate. Concluzia lui este doar că Pentagonul are nevoie de mai mulți bani și de mai mulți războinici.
”A sosit clipa”, spune el, ”să le spunem americanilor că nu se pot sustrage de la responsabilitatea globală”. ”Trebuie să li se spună cinstit că sarcina menținerii ordinii mondiale este perpetuă și implică costuri, însă este mai bună decât orice alternativă”. Kagan se lamentează că ”neajungerea la un acord cu poporul americam a dus țara în actuala situație dificilă”.
Există însă și alte interpretări: E timpul să ajungem la un consens cu poporul american despre consecințele pe care le are folosirea necugetată a forței armate. Situația dificilă de acum pleacă de la afirmația mai grav decât lipsită de onestitate cum că istoria obligă Statele Unite să ducă o politică de hegemonie militarizată pe termen nelimitat. Există alternative. Mirarea este că editorii de la Foreign Affairs nu au priceput asta.
Eu, vorba lui Mircea Badea, „sustin@!Asta a vrut poporul american votant prin posta , asta va avea:inca o serie de conflicte in care vor muri mii de soldati si mercenari americani!Evident, vor castiga doar firmele de armament si furnizoare de carne de tun!Pentru noi , nu se va schimba nimic:vom fi in continuare cumparatori de tehnologie militara invechita si tinta potentiala pentru „prietenii „din Est!