Vara rece (7)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Afacerile Celei de A Cincizeci şi una se făceau sub numele lui Muhammad (cu care femeia a avut şi trei copii, un băiat şi două fete), însă nu încape nici o îndoială că, deşi Eva nu se arăta aproape niciodată în public, totul se petrecea sub controlul şi directa ei îndrumare. (Unde a rămas fata sălbatică din pustiul latin? Şi cum de s-a plăsmuit din acea argilă o organizatoare atât de perfectă? Minunate sunt basmele Marelui Calif!)

Una dintre caracteristicile tuturor separeurilor din localurile Evei era aceea că fiecare încăpere destinată oaspeţilor avea şi o mică lojă ascunsă de un zid prevăzut cu o ferestruică sau, mai des, de o perdea, de unde putea fi urmărit tot ceea ce se petrecea în sală. Era modalitatea de supraveghere a stăpânei – şi, poate, şi a oamenilor stăpânirii, ajunşi neîndoielnic acolo tot cu ştiinţa şi cu ajutorul ei.

Fiica lui Finio a sosit la Bagdad la vârsta de douăzeci şi doi de ani şi avea de acum o biografie concretă infinit mai bogată decât multe femei în vârstă. Când împlinise douăzeci şi cinci de ani, localurile ei deveniseră de mult celebre în întreaga metropolă. Însă totul era ascuns în mister încă din timpul scurtei ei vieţi (cunoscute). Şi nimic în jurul fiinţei Evei nu era indubitabil, totul părea posibil, la fel cum totul nu era exclus să ţină doar de zvon. Cine să bănuiască realitatea că A Cincizeci şi una era ultima urmaşă directă a cumpliţilor conducători ai Mâinii Albe, confrerie la fel de legendară şi în Asia Mică, precum miturile despre credincioşii lui Alli din această cealaltă parte a lumii?¹ Cine – în afară de foarte puţinii apropiaţi – cunoştea adevăratul chip al femeii? (Încât despre Eva circulau tot felul de descrieri fizice încă din timpul cât ea stăpânea reţeaua ei fabuloasă de locante, reţea unde părea mereu prezentă.) Cine ştia cu adevărat, în afara ei, topografia locurilor şi ierarhia imensului aparat de servire? (Poate doar oamenii stăpânirii, însă şi aceia se supravegheau reciproc şi era în interesul tuturor să nu fie cineva mai informat decât ceilalţi, rămânând loc pentru fiecare să-şi păstreze un mic secret numai pentru el.) Şi, nu în ultimul rând, cine să poată pretinde că a gustat din toate felurile şi că a băut din toate licorile, astfel încât să nu i se poată oferi şi descrieri ale unor preparate – oricât de fantastice – de care să nu poată fi sigur pe baza propriei experienţe?

De obicei, miturile se nasc în trecut şi este nevoie de scurgerea vremii ca ele să poată prinde suficientă consistenţă spre a fi crezute fără rezerve. Prestigiul numelui biblic al Evei (şi poate şi denumirea sub care era cunoscut soţul) ei n-au reuşit decât să facă şi mai convingătoare legenda ce se năştea din prezent. În fond, era suficient să fi fost şi o singură dată oaspetele Celei de A Cincizeci şi una ca să te fi întâlnit cu o realitate unde cele mai îndrăzneţe speranţe ale unui biet muritor să fie depăşite nu numai cantitativ, dar şi drept conţinut al imaginaţiei. Dacă era posibil a-şa ceva, atunci de ce să fie exagerări sau minciuni alte informaţii despre Eva şi despre localurile ei?

Bagdadul era o metropolă uriaşă, dar tânără. Pentru Bagdad, Europa abia de exista cu adevărat. Ecourile marilor confruntări din Occident erau mai puţin interesante în ochii supuşilor abbasizilor decât apariţia unui nou produs al modei vestimentare ori decât mica bârfă locală. Desigur, Europa exista şi ea pe undeva, însă Islamul a avut grijă ca supuşii săi să nu fie încurajaţi să se aventureze atât de departe, recomandând călătorilor autohtoni să rămână în teritoriile califului. Pe urmă, Europa era despărţită de arabi prin Bizanţ, duşmanul tradiţional, care, odată şi odată, tot va sfârşi prin a fi cucerit. Mai existau, apoi, tărâmuri semilegendare şi la răsărit şi nici acelea nu aveau un statut mai deosebit decât Europa în conştiinţa Bagdadului. Totuşi, toate acele ţinuturi fiinţau cu adevărat. Şi prin mărfurile provenite de acolo şi prin visele ce nu parveneau decât prin poveşti. Printre mărfurile sosite din zările miraculoase se aflau şi ingrediente şi chiar şi plante şi fructe ce se găseau şi în bucătăria Evei, precum şi obiecte ciudate de decor, alcătuind ambianţa unor săli speciale.

Asemenea ţărilor îndepărtate, pretabile la orice informaţie fantezistă, dar întrucâtva confirmate prin lucrurile concrete aduse de acolo, şi imperiul lui Muhammad (de fapt, al Evei) devenise şi el semilegendar. O legendă ce putea fi investigată oricând, însă niciodată până la capăt.

Fină regizoare, Eva a ştiut să întreţină zvonurile despre lumea oferită muşteriilor ei. După ce cântăreţii lansau cele mai ciudate poveşti despre un ţinut oarecare, întâmplările erau, încetul cu încetul, transferate tot mai aproape. Câteodată, fragmente ale poveştilor aveau loc sub ochii încântaţi ai oaspeţilor sau – cel puţin – elemente de butaforie veneau să confirme epica artiştilor. Printre rapsozi se găseau unii în stare să improvizeze, dar cei mai mulţi foloseau teme bătătorite – şi nu mai puţin dragi comesenilor -, precum şi reţete narative primite cu discreţie de la Eva însăşi. Într-un decor îmbălsămat de mirosuri ispititoare, sub influenţa unor băuturi cu efecte ciudate şi a unor bucate cu ingrediente necunoscute până atunci de mâncăi¹, într-o lumină colorată de vapori şi filtrată de voaluri, păstrând pete de soare şi de umbră mişcându-se magic pe desenul covoarelor, totul aparent fără nici o cauză reală, naraţiunile menestrelilor şi conversaţiile persuasive ale fetelor ce serveau nu mai puteau fi puse nicicum la îndoială. Universul acela era prea fantastic spre a nu fi totul posibil şi prea uşor de atins pentru oricine călca pragul localurilor Evei, oricât ar fi venit acela de înarmat cu neîncredere şi batjocură. Mitul se năştea sub privirile oricui şi lua forma imaginaţiei, culturii, experienţei şi temperamentului fiecărui client în parte.

Arabii îşi extrăgeau poveştile dintr-un trecut relativ recent, posibil trăit de străbunii cunoscuţi fizic. Ei se nutreau cu acele amintiri, dar şi cu cele preluate de la numeroşii străini, veniţi cu legende cu tot la Bagdad, legende imemoriale, transcedentale. Incontrolabile. Eva le oferea un laborator de filtrare a unor mituri la faţa locului.

Bietul scrib! Dacă realitatea se sfărâma în legendă încă de pe vremea Celei de A Cincizeci şi una, cum să mai deosebească el, după atâtea generaţii, adevărul istoric de cel imaginat, dar nu mai puţin real. Sigur, istoria “se scrie” şi nu “se face”, au afirmat-o, de acum, prea mulţi autori. Însă scribul, în naivitatea sa, a încercat tot timpul să meargă pe urmele unor izvoare credibile, reţinând ceea ce “s-a scris” că “s-a făcut” înaintea lui. Şi aceasta, întrucât scribul rămâne conştient că se prezintă mult prea neputincios în a crea totul doar cu propria-i imaginaţie. Istoria reprezintă imaginaţia prea multor bărbaţi şi femei, iar la Bagdad închipuirea Evei a avut un rol mai mare decât este acesta îndeobşte recunoscut în privinţa unui singur om: prea puţine surse ne-o mai prezintă azi pe fiica lui Finio (mai des se face vorbire despre “Bărbatul Evei”), însă imaginaţia ei a învins veacurile. Chiar dacă a spulberat-o în mii de cioburi pe ea însăşi.

În cartea sa despre “artă şi frumos în estetica medievală”, Umberto Eco spune: “Chiar evenimentele din Vechiul Testament au fost predeterminate de Dumnezeu, ca şi cum istoria ar fi o carte scrisă de mâna lui, pentru a funcţiona cu ilustrări ale noii legi” Asta după ce evenimentele din Noul Testament au fost predestinate din Vechiul Testament. Iar Coranul, ar adăuga scribul, de Scripturi.

Lumea se inspiră din propria-i devenire, chiar dacă nu-şi mai recunoaşte întotdeauna reperele. Arabii slăveau apostoli de sorginte iudaică, păgână sau creştină, însă nu mai erau interesaţi de cutumele acelora. Papii aveau nevoie mai mult ca oricând de protecţia împăraţilor lumeşti, însă, din 772, nu-şi mai datează bulele după anul de domnie al suveranului mirean, iar din 781 îşi stabilesc cronologia după datele propriului pontificat. Căpeteniile barbare trec pe rând la creştinism, dar se stabilesc drept contrapondere ultimilor împăraţi creştini, cei de la Constantino-pol. După Grigore al III-lea, papii nu se mai formalizau să-i ceară aceluiaşi ultim suveran mirean creştin, împăratul Bizanţului, confirmarea în scaunul de la Roma. Creştini, noii stăpâni ai Occidentului, împăraţii încearcă, fără succes, mariaje princiare cu descendenţii bazileilor. Dar tot creştini, aceiaşi noi stăpâni ai apusului, tatonează, tot fără succes, logodne la fel de fastuoase cu urmaşii califilor. Departe, în Ţara Soarelui Răsare, împăraţii sunt veneraţi de popor şi după ce puterea se află în mâna şogunilor. Majordomii din capătul celălalt al lumii sfârşesc prin a-şi asuma întreaga glorie. La Bagdad, generalii se recrutează din familii influente, a căror creştere şi decadenţă depinde încă de suveran. Diferenţele nu erau uriaşe, însă suficiente pentru a face credibilă o veste venită din altă parte, chiar şi din basm. Personajele existau totuşi aievea, mai apăreau şi evrei care au fost peste tot, mai apăreau şi soldaţi care s-au luptat cu oameni ce s-au decorat cu însemnele unor personaje din poveştile de la Bagdad, mai veneau şi prizonieri şi robi capturaţi dintre reprezentanţii unor lumi alternative. Aceia erau aievea, chiar dacă povestirile lor nu păstrau întotdeauna adevărul.

Exagerările erau binevenite. Doar ele făceau cântecele demne de a fi ascultate şi, nu de puţine ori, străini autentici sau mincinoşi – instruiţi cu pricepere – erau folosiţi ca material didactic intuitiv ca să se dovedească, şi cu ajutorul lor, adevărul celor mai gogonate versuri. În inima marilor imperii totul era întotdeauna posibil: sclavi ajunşi pe tron şi suverani atotputernici umiliţi în faţa întregului popor. Pentru prima variantă veneau atâţia creduli în Centrul Lumii, cu speranţa de a gusta nemijlocit, măcar preţ de o clipă, din dulceaţa nemuririi. Axa Lumii e schimbătoare, iar pe vremea Evei ea putea fi găsită în mai multe locuri deodată. Fiecare centru pretinzând că-l exclude pe celălalt. Fiindcă altfel n-ar mai fi centru.

Cei mai extraordinari cântăreţi se produceau, bineînţeles, în preajma califului, a prinţilor, a barmekizilor¹, în timp ce dansatoare mlădioase se insinuau în atmosfera grea de mirosul parfumurilor şi mirodeniilor celor O Mie şi Una de Nopţi ale Bagdadului. Nimic nu este repetabil, însă tentaţia amintirilor este mare într-o asemenea lume şi numeroşi alţi cântăreţi, inspiraţi din cântecele maeştrilor, îşi ofereau propriile talente. Existau cântece şi teme preferate, cu nenumărate variante, ascultate cu plăcere la orice nivel de cultură al spectatorilor. Prea rar se năştea o poveste cu totul nouă, necontinuând firul pe jumătate deşertat de înaintaşi.

În localurile Evei se nara istoria unei familii, locuitoare şi ea într-o Axă a Lumii (chiar dacă nimeni nu prea e în stare să creadă

că există şi un alt centru al universului decât cel cunoscut de el, asimilându-l acestuia), o familie ce a trăit cele mai înalte desfătări şi a terminat în tragedie. Curând după ce, în drum spre Raqqa, în ianuarie 802 (muharram l87), Harun loveşte pe neaşteptate în clanul favorit, povestea despre istoria familiei puternice, măcelărite nu departe de Roma, a fost asimilată tragediei dregătorilor califului. Cântăreţul orb al lui Djafar Barmekidul, prezent la cele întâmplate, şi-a adaptat şi el repertoriul. Rapsodul era celebru şi se numea Abu Zakkar. El provenea din primul şi cel mai important local al Evei şi era cel ce lansase prima variantă a istoriei despre o familie înfloritoare într-un… cimitir. Fantastică, inedită cu totul, povestea lui născuse numeroase variante interpretate din Khorasan până în Africa, la Fez. Ea se mai cânta cu aceleaşi personaje şi la Tuz, atunci când a murit acolo Harun al Raşid. Să fi fost Abu Zakkar, martorul orb, vinovat de metamorfozarea poveştii? Scribul crede, mai degrabă, că istoria a fost de vină. Şi una şi cealaltă dintre poveşti a fost adevărată, ele au fost cântate alternativ în funcţie de cenzură şi de prudenţa autoimpusă, şi una şi cealaltă sunt confirmate, doar că amintirile se schimbă asemenea Axei Lumii, schimbătoare şi ea.