Veniturile românilor în perioada interbelică. De la demnitari și cadre universitare la zilieri, poștași și lucrători agricoli

Când vorbim despre salariile interbelice, prudența devine obligatorie, scrie bucuresti.ro.

În anii ’30, economia României era marcată de instabilitate, inflație. Efectele Marii Crize erau resimțite din plin, iar prăpastia dintre sate și marile orașe se adâncise.

Datele statistice din 1927, 1934 și 1938 scot la iveală evoluții radicale.

Ierarhia veniturilor genera o discrepanță foarte mare, potrivit datelor prezentate de istoricu Ioan Scurtu, astfel că privilegiații, aflați în vârful statului, încasau salarii mari. Pentru cei aflați bază munca era grea, obositoare până la epuizare, iar banii erau puțini.

Efortul fizic, oricât de mare, nu garanta niciodată un trai decent, arată sursa citată.

Astfel, în vârful piramidei de afla Președintele Consiliului de Miniștri, care apare cu 60.000 lei lunar. Un ministru avea 54.000 lei, Patriarhul,  55.000 lei, iar prim-președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,  55.000 lei .

Un general de corp de armatău avea 53.500 lei, un ambasador și un mitropolit, 42.500 lei, iar un subsecretar de stat, 38.500 lei.

Fațada luxoasă a sistemului ascundea o realitate modestă însă, pentru că, potrivit aceleiași surse, doar 54 de angajați din aparatul central (0,12%) depășeau leafa de 25.000 lei.

În marea lor majoritate,  77,44%,  câștiga sub 5.000 lei. Copiști, curieri și funcționari simpli puneau rotițele în mișcare, dar fără ca acest lucru să se reflecte și  în salariul lor.

Un reportaj Radio România Actualități realizat cu prof. dr. Gheorghe Iacob,  și care oferă o altă perspectivă, se bazează pe date din volumul România în epoca modernizării (1859-1939).

Astfel, în lista posturilor din bugetul general al statului pentru perioada 1934-1935 regăsim, de exemplu 

• un mareșal cu 35.100 lei
• un ministru cu 30.400 lei
• un patriarh cu 31.550 lei
• un mitropolit între 23.500 și 28.350 lei
• un general de divizie cu 25.450 lei
• un prefect de județ între 16.750 și 17.250 lei

Demnitatea de profesor

În altă ordine de idei, profesorii, mai ales cei universitari, ocupau o poziție materială surprinzător de bună, având  17.000 lei lunar. Dar nici un medic șef de Capitală nu o ducea rău cu 18.000 lei,  în timp ce un medic primar de județ  câștiga 12.000 lei.

Aparatul administrativ, pilon de bază al României Unite 

După război, numărul angajaților la stat a sporit , iar Legea funcționarilor publici, adoptată în vara lui 1923 și aplicată din prima zi a lui 1924, a urmărit reglementarea acestui corp profesional.

După 1918, autoritățile gestionau teritorii proaspăt integrate. Legislația trebuia armonizată, documentele, organizate, în egală măsură, instanțele ori prefecturile.  Toate acestea necesitau însă un limbaj instituțional comun.

Ierarhia veniturilor bugetare din perioada 1934-1935, analizată de istoricul Ioan Scurtu, reflectă un ecart foarte mare în privința salariului.

Dacă aparatul diplomatic și executiv (Afaceri Străine și Președinție) domina detașat clasamentul, domeniile social, cultural și financiar se situau la baza grilei de remunerare.

Astfel, Afacerile Străine avea un salariu mediu de 9.257,60 lei, Președinția Consiliului de Miniștri, 8.055,56 lei, Ministerul Industriei și Comerțului 6.294,27 lei, în timp ce la Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale era de 4.409,98 lei, la Ministerul Instrucțiunii, Cultelor și Artelor, 3.791,45 lei, iar la Finanțe,  3.416,83 lei.

 Salariile de astăzi vs  de ieri

Tentația de a compara leul interbelic și cel actual cere prudențăm, arată sursa citată.

”Leul din 1934 sau 1938 trăia într-o economie cu alte prețuri, alte taxe, alte chirii, alt consum, altă structură a gospodăriei și o piață a muncii în care siguranța postului valora uneori cât jumătate din salariu.

O pâine, o pereche de pantofi sau o tonă de lemne spun ceva despre puterea de cumpărare, dar nu pot reconstrui perfect o lună de viață interbelică, cu chirie, sobă, copii, haine, doctor și eventual o cafea băută cu o anumită grijă contabilă”, scrie bucuresti.ro.

O comparație a veniturilor necesită însă o interpretare, ea nu se poate rezuma la cifre. ”Atunci, profesorii universitari erau adevărate elite, dascălii de liceu o duceau foarte bine, iar funcționarii și muncitorii își drămuiau atent bugetul. (…) pentru zilieri banii însemnau doar supraviețuire(…), mai scrie sursa citată.

Astfel, România anilor ’30 asigura privilegii și confort financiar doar unei elite intelectuale și funcționărești.

Muncitorii avea bani atât cât să supraviețuiască, iar zilierii din agricultură își primeau simbolic plata în funcție de starea vremii și mai puțin starea istoriei.