Vlad Voiculescu şi Raed Arafat – demisiile, ce mai aşteptaţi?

În faţa unei tragedii precum cea de la Piatra Neamţ sau aceasta de la „Matei Balş” este absolut normal ca opinia publică să ceară capetele cîtorva demnitari care răspund de domeniul sănătăţii. În ţările civilizate, în astfel de situaţii, intervine, de regulă, instituţia „demisiei de onoare”.

Ce rost are această „demisie de onoare”? Ca un om nevinovat să plătească pentru vina altora, cum se mai interpretează pe la noi? Nici vorbă! „Onoare” este sinonim cu „demnitate”, iar „demnitatea” a dat şi cuvîntul „demnitar”. Cu alte cuvinte, cînd cineva îşi dă „demisia de onoare” el îşi dă demisia din „funcţia de demnitar”! Cît despre cuvîntul „ministru”, ce să mai vorbim, cînd toată lumea ştie că vine din latinescul „minister”, care însemna „servitor, asistent”, fiind compus din compus din cuvîntul „minor” („mai puțin, mai mic”) + -ter.

În cazul acestor tragedii, scara vinovăţiilor „de onoare” este cam aceasta: directorul spitalului, ministrul Sănătăţii, Primul ministru, Preşedintele ţării. Mai jos nu se mai poate vorbi de „vinovăţii de onoare”, ci de posibile infracţiuni, căci activitatea sau inactivitatea directă a medicilor de gardă, a şefilor de secţii, a asistentelor au dus la naşterea tragediilor.

Deci, ar trebui să fie uşor de înţeles pentru toată lumea că „demisia de onoare” este gestul cuiva de pe scara „vinovaţilor de onoare” care detensionează un eveniment dramatic, fără a avea o vină directă pentru evenimentele respective.

Altfel, pînă la finalizarea cercetării penale, urmată apoi de faza de judecată, trecută şi aceasta prin apeluri şi recursuri, vuietul nemulţumirii dinspre opinia publică va creşte continuu, alimentat de durerea familiilor îndoliate, de grupurile interesate (adversari politici, rivali ai directorului sau ministrului) sau de presa iscoditoare, demisia de onoare va cere un cap din ce în ce mai înalt!

Din acest motiv, cînd nimeni nu-şi DĂ demisia de onoare, aceasta este CERUTĂ de sus în jos: preşedintele o cere Primului ministru, acesta o cere ministrului Sănătăţii, iar acesta directorului spitalului! Totdeauna, cei din vîrful structurii decid dacă este suficientă o demisie de onoare sau dacă e nevoie de mai multe, în funcţie de reacţia opiniei publice!

De ce am simţit nevoia acestei poliloghii, în locul unui text de compasiune pentru victime şi aparţinători? Pentru că văd în funcţii nişte oameni care par serioşi, chiar responsabili, dar care cred că dacă-şi dau demisia de onoare în astfel de situaţii tragice pierd totul.

Ceea ce nu este adevărat, căci funcţiile pe care le deţin nu sînt „meserii”, ci „demnităţi”, căci nu s-au născut demnitari şi nici n-au făcut „facultatea de miniştri” sau „facultatea de secretari de stat”!

Iată de ce, cu blîndeţe, întreb: „Vlad Voiculescu şi Raed Arafat – demisiile, ce mai aşteptaţi?” Lăsaţi-i pe prietenii care vă îndeamnă să îngroşaţi obrazul, în speranţa că focul se va stinge singur!

Iar dacă nu primim răspuns, ne vom aduce iarăşi aminte de Unchiul Nic, de iubirea lui Gabriel Liiceanu, de îndemnul lui Mircea Cărtărescu, de Radu Tudor, de avionul prăbuşit în munţii Apuseni, de „Colectiv”, de Piatra Neamţ.

Vedeţi cît de sanitară este „demisia de onoare”? Păi, ce, de plăcere şi-a dat demisia Richard Nixon, renunţînd la funcţia de Preşedinte al SUA sau pentru a stinge scandalul în care s-a trezit, salvînd astfel onoarea demnităţii pe care o ocupa prin votul cetăţenilor?