Distribuţie de aur, dar rezerve faţă de punerea în scenă. Anunţarea spectacolului cu „Walkiria”, la „Metropolitan Opera” din New York, pe care bucureştenii şi timişorenii l-au putut vedea în transmisia în direct prin satelit, la închiderea stagiunii, a stârnit entuziasmul tuturor iubitorilor de operă, nu numai al celor îndrăgostiţi de muzica lui Wagner.
Această cea mai complicată şi mai provocatoare producţie realizată vreodată pe scena de la Met, după afirmaţia directorul general al Operei „Metropolitan”, Peter Gelb, a avut nevoie de trei ani pentru punerea în scenă. După aproape 20 de ani, magicianul Robert Lepage, cum este numit regizorul canadian, cunoscut pentru producţiile sale de operă, teatru şi film, a revenit la Met, cu o montare într-un decor extrem de sofisticat, cântărind 45 de tone, cel mai scump din istoria instituţiei, pentru că a trebuit să fie consolidată şi scena: „Producţia de faţă a fost puternic influenţată de Islanda, un tărâm al focului şi al gheţii, unde se petrec fenomene ciudate, parcă desprinse de pe o altă planetă, un loc în care eşti conectat la forţele invizibile ale Terrei, un loc în care natura îţi vorbeşte, astfel încât îţi dă o mulţime de idei regizorale pentru imagine, decoruri, muzică, efecte audio”, explica Robert Lepage. Elemente hi-tech, decoruri ce-şi schimbă geometria în funcţie de sunetele de pe scenă sau de mişcările artiştilor, comandate de peste 20 de computere, tunuri video proiectând imagini digitale sunt componentele punerii în scenă care obligă cântăreţii la situaţii inedite.
Scenă din actul III al operei Walkiria
Distribuţia spectacolului a fost una „stelară”, cum a catalogat-o presa americană. După Covent Garden, uriaşul bas-bariton Bryn Terfel s-a impus cu un Wotan intens, nuanţat şi stilat, mai curând uman decât majestuos, favorizând contradicţiile personajului. Tronând pe fotoliul său împodobit cu berbeci, Fricka, interpretată de mezzosoprana americană Stephanie Blythe, justifică îndrăznelile zeului, în timp ce Brunnhilde a sopranei Deborah Voigt este remarcabilă, chiar dacă vocea ei este uşor stridentă, după părerea criticilor. Cu timbrul său întunecat, cu maniera rafinată de a cânta, tenorul german Jonas Kaufmann a reuşit un Sigmund fără egal, chiar dacă vocea lui pare acum mai puţin plină. Soprana olandeză Eva Maria Westbrock este considerată Sieglinde a acestui moment, pasionată, emoţionantă, radioasă. Cuplul este frumos, irezistibil. Alături de ei, basul Hans Peter König a fost un Hundin impresionant. Cocoţate pe scânduri ce par să zboare prin aer, Walkiriile au fost şi ele de primă mână.
Conducerea dirijorală i-a aparţinut celebrului James Levine, care a dirijat fiecare ciclu Wagner de la Met începând din 1989 şi pentru care „Walkiria” este una dintre operele predilecte. „«Inelul Nibelungilor» este una dintre acele opere de artă pe care crezi că le cunoşti, dar de fiecare dată când te întorci la ea, găseşti o mulţime de momente strălucitoare pe care nu le-ai sesizat cu aceeaşi forţă înainte”, mărturisea Levine.
Criticile nu au întârziat însă să apară. Dispozitivul scenic al lui Lepage a fost numit un fel de robot monstruos, un „Transformer” care devorează totul, îngreunând spectacolul.
„Paradoxal, când rămâne nemişcat, unele imagini sunt superbe, ca în actul întâi, cu trunchiurile argintate sub zăpadă ale arborilor. Dar când se desfăşoară la vedere, cu zgomot, luând formele cele mai neaşteptate, gadgetul distruge magia. Nu mai rămâne aproape nimic din universul poetic al canadianului Robert Lepage, cu inventivitatea sa debordantă. Focalizat pe maşinăria sa, el neglijează orice punere în scenă actoricească, lăsând interpreţii imobili la rampă, când nu devin alpinişti aflaţi în pericol”, scria Monique Barichella. În plus, prins de imensul angrenaj al decorului, regizorul a neglijat, jocul scenic al soliştilor. Indiferent de critici, această producţie revoluţionară a încântat spectatorii de la Met, iar calitatea vocilor o oferit un regal iubitorilor Operei şi ai lui Wagner.
Piotr Beczala şi Hei-Kyung Hong în Romeo şi Julieta
O altă producţie a Operei „Metropolitan” din stagiunea 2010-2011 s-a bucurat de aprecierile unanime ale cronicarilor: „Romeo şi Julieta”. Scenografia semnată de Johannes Leiacker a creat atmosfera renascentistă prin structuri arhitectonice simple pe cele două laturi ale scenei şi prin elementele geometrice sau astronomice proiectate pe plafon. În regia lui Guy Joosten, personajele intră şi ies din scenă pe laturi opuse şi se mişcă pe un disc înclinat, iar distribuirea scenelor de masă a creat un efect vizual de mare frumuseţe dramatică.
După renunţarea sopranei Angela Gheorghiu, rolul Julietei a fost interpretat de Hei-Kyung Hong, care, consideră cronicarii, a oferit o evoluţie corectă, cu o tehnică perfectă, a unei Juliete adolescente, romantice. Piotr Beczala, care se bucură de o creştere a popularităţii, a fost un Romeo excelent, obţinând aplauze la scenă deschisă. Cu un timbru frumos, cu acute strălucitoare, interpretarea lui n-a fost întotdeauna lipsită de oarecare monotonie. Cu Dwayne Croft şi James Morris, personajele Capulet şi Laurent s-au distins prin siguranţa prezenţei scenice şi a vocilor bine postate, ca şi doica interpretată de Wendy White.
Juan Diego Florez în rolul titular din Le comte d’Ory
Distribuţia a fost completată de un grup de cântăreţi tineri remarcabili ca talent şi ca bucurie de a juca. La pupitru, Paul Nadler, care n-a entuziasmat publicul.
O premieră cu „Armida” şi o alta cu „Le comte d’Ory” al lui Rossini au completat repertoriul, cea de a doua, programată pentru prima oară pe scena Operei newyorkeze, aducând publicul în delir. Montată de regizorul Bartlett Sher, cu scenografia semnată de Michael Yeargan şi costumele concepute de Catherine Zuber, spectacolul a încântat prin ideea de a prezenta opera ca pe o „piesă în piesă”. În rolul Ory, Juan Diego Florez, un tenor rossinian de mare agilitate vocală şi fizică, a făcut unul dintre cele mai bune roluri ale sale, ca şi Diana Damrau în rolul Contesei, a cărei prezenţă scenică a cucerit publicul prin capacitatea ei de a transmite lirismul partiturii. Cu totul specială a fost prestaţia lui Joyce DiDonato, frumoasă, cu o naturaleţe a interpretării pline de stil. Conducerea muzicală a fost asigurată de Maurizio Benini „con brio ed energia”, cum scrie Mario Hamlet-Metz.
