Zelenski „confirmă”

Vizita lui Volodimir Zelenski în România, țară cam ultima pe lista de trasee externe a președintelui ucrainean de la începutul războiului, nu a adus aproape nimic nou în relațiile cunoscute dintre cele două țări. Nici nu ne așteptam la prea mari efuziuni reciproce, între  state neexistând – se știe – prietenii, ci doar interese comune. În speță, interesul primordial al României, în consonanță cu alianțele din care face parte,  este de a ține Rusia la distanță de granițele sale și de a nu accepta, sub nicio motivație, schimbări de frontieră pe calea armelor sau „autonomizări” pe criterii etnice, iar cel al Ucrainei – de a avea un aliat proxim care să-i acorde un sprijin multilateral dezvoltat în războiul declanșat de Moscova.

Din acest punct de vedere, lucrurile sunt clare și au fost reconfirmate de către cei doi președinți la conferința de presă care a urmat convorbirilor bilaterale de la Cotroceni. Lumea noastră ar trebui să priceapă (inclusiv suveraniștii de înclinație răsăriteană) că sprijinul oferit de România Ucrainei nu este de dragul Ucrainei, ci de dragul… României. Este un sprijin strategic, dacă vrem să nu ne trezim din nou cu rușii în bătătură, ca în ’44 – ‘45.  Cine pricepe, bine, cine nu – să mai învețe istorie!

Acestea fiind zise, contactul pe viu cu președintele ucrainean a reconfirmat – din păcate – și alte lucruri, mai puțin plăcute decât consensul la nivel macro.  În articolul „Ucraina se obrăznicește”, am analizat inaderența supărătoare a ucrainenilor la preocupările României vizând soarta minorității române din țara vecină. Și iată că temerile ni se confirmă. Partea ucraineană nu pare dispusă să se sensibilizeze la îngrijorările noastre. De exemplu, minimum minimorum, întrebat de ziariști dacă este pregătit să renunțe la sintagma “limba moldovenească”, Zelenski nu a răspuns tranșant, cum ar fi fost de dorit / de așteptat, ci a dat-o la întors, a flendurit-o, lăsându-ne în continuare cu ochii în soare.

“Sincer, nu văd nicio problemă globală în asta, pentru mine nu e o problemă. Înțeleg, unii oameni ar spune că Moldova este România. Pentru mine această problemă nu e presantă. (…) Îmi pare rău că nu mă pot gândi mereu la aceste probleme. Pentru o țară în război, asta nu e o problemă. Guvernanții vor lua decizia corectă și oamenii vor fi fericiți.”, a spus domnia sa.

Nu e cazul să intrăm în analiza semiotică a acestui text, dar sare în ochii că dl Zelensky o dă cotită și învârtită, ba chiar își reprimă o anumită enervare și o anumită sfidare tupeistă care transpar din vorbele lui: “Sincer, nu văd nicio problemă globală în asta” (Adică, argotic vorbind, ne ia la mișto.) „Pentru mine nu e o problemă” (…) „Pentru mine această problemă nu este presantă” (…) „Îmi pare rău că nu mă pot gândi mereu la aceste probleme ”(…)

E puțină nesimțire în a veni la București, a mulțumi din vârful buzelor pentru ajutorul masiv, pe toate planurile, primit de la români, a primi chiar promisiunea augmentării acestui ajutor și, în contrapartidă, a te exprima de o asemenea manieră zeflemitoare, batjocoritoare chiar, practic a desconsidera pe față o temă importantă, de suflet, sensibilă pentru sentimentul național al oricărei națiuni, în speță referitor la acea parte din identitatea românească rămasă  în afara granițelor țării după  invazia post-belică a Armatei Roșii – care a consfințit Pactul Ribbentrop-Molotov și a deraiat ADN-ul existențial al zonei pe termen nelimitat.

De bun simț ar fi fost ca dl Zelenski să răspundă dintr-o suflare: normal că nu se mai poate vorbi despre limba moldovenească! (N-ar fi trebuit să se vorbească nici înainte, Republica Moldova  – și deci și limba moldovenească – fiind o invenție/cacealma stalinistă!)  A menține sintagma așa-zisei „limbi moldovenești”  în documentația și retorica oficială de la Kiev, când chiar la Chișinău s-a introdus, oficial, limba română, este, din capul locului,  o aberație, o deraiere și din istorie, și din contemporaneitate. Și-atunci, de ce trebuie să se întrunească guvernul, nene Zelenski?!  Vreți să declarați război limbii române?

Faptul că oaspetele nu numai că nu a răspuns măcar diplomatic la întrebarea ziariștilor, dar ne-a și beștelit la vedere, ascunzându-se hoțește în spatele vicisitudinilor războiului (deși pentru cinci minute, la București, putea să ia o pauză) ne arată ce e în capul acestor ucraineni. Și ce e în capul lor nu sună bine. Ba chiar sună urât. E clar că, de fapt,  înclină să nu recunoască minoritatea română, iar insistența pe  „limba moldovenească” este doar un simpton dintre multe altele – de îngropare a filonului românesc din Bucovina de Nord.

Și-atunci, ce e de făcut ? Evident,  trebuiesc obligați s-o recunoască. Și nu oricum. Ci la standarde europene. Așa cum în România este recunoscută minoritatea maghiară. Sau, și mai clar pentru dl Zelensky, minoritatea ucraineană! Am spus-o și o repet: după terminarea războiului, România va trebui să uzeze de dreptul de veto la intrarea Ucrainei în UE,  dacă Kievul nu rezolvă în adevăr (nu aburită!) problema minorității române. Dar și mai bine ar fi să nu se ajungă acolo. Adică, în convorbirile oficiale (și neoficiale, prin vectori de intelligence) să li se fluture „pisica”.  Avem de-a face, la Kiev, cu o pleiadă de conducători (nu vrem să spunem nație)  care pare total lipsită de empatie pentru alte etnii – și chestiunea trebuie abordată din partea română în consecință. Dar cine să-i pună la punct? Dna Odobescu pare total depășită de anvergura jobului,  arătând ca un pedagog de grădiniță în recreație. Iar dl Aurescu devine, pe zi ce trece, mai mult lat decât înalt. Pigmeii diplomației române n-au nicio șansă în actualele jocuri de putere și război.

În acest condiții, mesajul oficial al Bucureștilor nefiind suficient de nuanțat și răspicat, mai bine spus – fiind de-a dreptul inexistent, frustrarea pe temă a publicului larg câștigă teren. Iar frustrările îndelung nerezolvate – nu e un secret – nasc monștri.  Dna Șoșoacă, un fel de  Ciociolina politică de Dâmbovița sau, mai bine zis, Chirița ot Bârzoi apres la lettre, bate din pinteni pe unde apucă. Și ne face de băcănie, când ți-e lumea mai dragă. Cine o poate opri? Tăcerea.  Doar tăcerea.

Cel mai productiv, pentru a-i anihila compulsiunile neelucidate, este de a o ignora, de a nu-i mai da spațiu public.  Înțeleg tentația mass media de a profita de această circăreasă de doi bani spre a face rating, dar, pentru o minimă igienă a scenei politice, cred că ar trebui instituit un fel silenzio stampa. Pur și simplu să nu i se mai pronunțe numele! Nimeni să nu-i mai dea știri sau citate. Femeia este de Click politic. Lăsați-o acolo.

Se vede cu ochiul liber, Șoșoacă face, în primul rând, un deserviciu major curentului suveranist, compromițându-l, dând apă la moară propagandei adversarilor. În același timp, ea reușește să polarizeze câteva procente din electoratul specific (radicalizat, iată, între altele, și de clapele greșite pe care se mișcă ucrainenii),  așa cum, mutatis mutandis,  turnătorul Petrov a aglutinat cele 5 la sută care l-au trimis, bine merci, la Bruxelles, alături de vopsitorul său credincios, Tomac cel Tânăr.

În context, nu e clar dacă Șoșoacă face doar (prostește ?, plătită?) jocul propagandistic al rușilor sau/și jocul unei anumite oculte de intelligence interne, cu scopul de a diminua, de a ciopârți bazinul AUR. În acest sens, George Simion se află într-o poziție ingrată:  pe de o parte trebuie s-o plesnească (verbal, Șoșoaco, nu te ambala!) ori de câte ori este nevoie (dacă vrea să nu i se agațe și această tinichea pro-rusă de coadă), pe de alta – trebuie să se ferească de a-i aliena prea tare pe simpatizanții vivandierei de mucava, dimpotrivă, încercând, poate, să-i „deradicalizeze”. Grea treabă, dacă nu imposibilă.

O treabă la care, aroganțele și pașii greșiți ai ucrainenilor  – sancționate, iată, și de Polonia –  nu ajută.