Ziua internațională a romilor – Enescu și muzica lăutarilor români

Ziua internațională a romilor este sărbătorită anual la 8 aprilie în cinstea recunoașterii culturii, istoriei și drepturilor milioanelor de romi din toată lumea, dar și pentru a atrage atenția asupra provocărilor de discriminare cu care se confruntă comunitățile de romi din Europa, notează site-ul Centrului european pentru drepturilor romilor.

Ziua a fost declarată oficial în 1990, în Serock, Polonia, la cel de-al patrulea Congres Mondial al Uniunii Internaționale a Romilor (IRU).

După cum se știe, George Enescu a avut o deosebită prețuire pentru muzica lăutarilor. Marele compozitor și interpret român a corespondat cu unii dintre cei mai străluciți virtuozi lăutari din vremea sa, de la formarea sa muzicală în copilărie, cu lăutarul satului, până la colaborări în formații de muzică de cameră și pe podiumul de concert.

George Enescu prețuia muzica lăutărească pentru că reprezenta, așa cum mărturisea, o adevărată „comoară“ din care marele muzician a știut să culeagă cele mai prețioase piese.

Prima experiență muzical muzicală

„Cu mult înainte de a împlini opt ani, când aveam doar trei, am auzit din întâmplare un taraf de țigani cântând într-o stațiune balneară din vecinătatea satului nostru”, rememora George Enescu în dialogul cu Gavoty, criticul muzical. În continuare, mirat: „Curios taraf, format dintr-un nai, din câteva viori, un țambal și un contrabas! Cred că am fost totuși foarte impresionat, pentru că, a doua zi dimineață, m-am jucat încercând să întind un fir de ață de cusut pe o bucată de lemn și, întru totul încredințat că făcusem o vioară, imitam ceea ce auzisem în ajun. Fluieram imitând naiul și, cu niște bețe de lemn, imitam țambalul”.

„Lor, ţiganilor, într-un interviu despre muzica românească, să le mulțumim că ne-au păstrat muzica, această comoară ce abia acum o prețuim. Numai dânșii au dezgropat-o, au trecut-o și au dat-o în păstrare din tată-n fiu, cu acea grijă sfântă ce o au pentru ce le e mai scump pe lume – cântecul”, spunea Enescu în revista „Muzica“ din anul 1921.

Mai mult decât atât, în anul 1928, George Enescu îi mărturisea profesorului Nelu Ionescu că muzica lăutarilor a fost un izvor de inspirație: „Muzica românească să fie mai aproape de izvorul ei firesc… Eu m-am luat mult după muzica lăutarilor, nu după școală”.

Laie Chioru, primul lăutar cunoscut de Enescu

Viorel Cosma scria în „Actualitatea muzicală“ că Enescu a avut drept colaboratori apropiați șase mari lăutari. „Primul dascăl al copilului din Liveni a fost Nicolae Filip, zis Laie Chioru din Râurenii Moldovei. Analfabet muzical, Laie l-a învățat pe micul Jurjac câteva melodii și jocuri populare, după ureche. Într-o zi, mărturisea Enescu în „Amintiri”, l-a chemat pe taică-său și i-a cântat «cu un singur deget pe coarda Re, popularul vals celebru al lui Ivanovici: Valurile Dunării!». Cum pe vremea aceea (anii 1885/86) nu existau disc, radio sau televiziune, sursa reproducerii melodiei după ureche nu putea fi decât ori lăutarul profesor, ori fanfara militară auzită în parcul de la Slănicul Moldovei, stațiunea balneară vizitată de membrii familiei sale. Pe Laie Chioru, însă, l-a portretizat Enescu în piesa Lăutarul, din suita «Impresii din copilărie», semn relevant că bardul popular l-a marcat profund pe micul muzician“.

Țambalistul Lică Ștefănescu și Enescu

Țambalistul Lică Ștefănescu a fost un alt colaborator apropiat al marelui muzician. „La vârsta de 19 ani, a apărut într-un concert la Paris, din 1900, un alt mare lăutar în anturajul enescian: țambalistul Lică Ștefănescu. Fericită întâlnire profesională: Enescu lucra la cele două «Rapsodii Române», încât repertoriul clasic atacat de Lică Ștefănescu (Chopin, Durand, Herold) s-a încheiat cu «Rapsodia ungară» de Franz Liszt, partitură care l-a răscolit profund pe tânărul compozitor român“, mai notează Viorel Cosma.

Enescu a notat peste 40 de melodii de la lăutarul Cristache Ciolac

Enescu avea să-i cunoască în anul 1900 pe alti doi lăutari celebri care aveau să-l marcheze. „La Expoziția universală de la Paris (1900) i-a cunoscut pe Sava Pădureanu și Cristache Ciolac. De la ultimul lăutar, a notat peste 40 de melodii, dar Ciolac i-a transmis violonistului Enescu toate «marafeturile» tehnice ale lăutarilor români: trilul fals lăutăresc, glissando pe coardă, portamentul pe sunete alăturate, scurmătura pentru isonari și dublaje pe coarde, dar mai ales vibrato-ul lăutăresc, cu toate nuanțele sale. Acest vibrato enescian a iscat controverse în tehnica mâinii stângi a violoniștilor de muzică cultă, unul din prietenii săi.

Enescu a concertat alături de lăutarul Nicu Buică

Nicu Buică era cel mai vestit lăutar român care a reușit să se facă cunoscut și pe plan internațional. Enescu a cântat alături de el în mai multe evenimente. „Lăutarul cu cea mai spectaculoasă carieră internațională (în 3 continente) de la începutul secolului XX, prețuit de Enescu pentru performanțele  concertistice între clasic și popular, a fost Nicu Buică. Acesta și-a făcut ucenicia lăutărească (alături de țambalistul Lică Ștefănescu) la celebrul restaurant bucureștean Iordache din Str. Covaci. Elevul lui Carl Flesch la Conservator, Nicu Buică a susținut recitaluri cu pianiștii/compozitori Filip Lazăr și George Enescu. După memorabilul concert pe scena Teatrului Naţional din Iași (30 mai 1918), unde a interpretat Sonata Kreutzer de Beethoven, avându-l partener la pian pe maestru. Acesta – entuziasmat de tehnica violonistică uluitoare a lăutarului – a exclamat în final: «Măi, Buică, tu nu ești om, ești un drac!». În semn de prețuire, i-a dedicat lui Enescu, miniatura muzicală romanța «Pour le coeur», tipărită la Leipzig. A primit în schimb, în dar, versiunea inedită pentru vioară a «Horei Unirii» de Flechtenmacher, pe care Enescu o lansase pe aceeași scenă ieșeană în 1917“, a relatat Viorel Cosma.

Gheorghiță Dinicu, lăutarul de suflet al lui Enescu

Cel mai apropiat lăutar de suflet al lui George Enescu a Gheorghiță Dinicu, fratele dirijorului și violoncelistului Dimitrie Dinicu, cei doi virtuozi fiind promovați de Enescu la Curtea regală de la Castelul Peleș din Sinaia. „Profesorul de vioară de la Conservator, Gh. A. Dinicu, moștenise de la tatăl său, celebrul naist Angheluș Dinicu (autorul Ciocârliei), toate trăsăturile lăutarilor/ţigani din vechile dinastii, dar adunase în 10 volume tipărite tot repertoriul tradițional al breslei muzicanților din mahalaua Scaune a Capitalei, oferind posterității întregul tezaur muzical popular pe care se va clădi arta cultă românească din sec. XX. Din taraful lui Gheorghiță de la restaurantul Sărindar, se va hrăni și viitorul virtuoz al dinastiei Dinicu: Grigoraș – ultimul exponent autentic al scripcarilor români. Greu de stabilit de câte ori și, mai ales, unde s-au întâlnit (în tara și peste hotare) George Enescu și Grigoraș Dinicu. (…) La aniversările vârstei de 50 și 55 de ani ai lui Enescu (organizate de Societatea Compozitorilor Români), la Expozițiile universale de la Paris (1937) și New-York (1939), la reluarea premierei operei „Oedipe” din capitala Franței (1937), la întrunirile Asociației ARLUS, la concertele echipei artistice a Marelui Stat Major al Armatei în spitalele de râniți din ultimul război mondial (1941-1945), la desele dineuri oficiale de la restaurantul Continental etc., întâlnirile lui Enescu cu Grigoraș Dinicu au constituit momente de suflet“, mai scrie Viorel Cosma.

„Dragă Dinicule, cântă-mi ceva care să mă odihnească. Mi-e dor să fiu liniștit”, îi cerea marele muzician prietenului său lăutar. În multe concerte, Enescu combina muzica unor compozitori celebri cu cea culeasă de la lăutarii români.

Omagiind această zi, vă invităm să ascultați lucrarea pentru vioară Lăutarul, care face parte din suita pentru vioară și pian Impresii din copilărie , op.28 de George Enescu, interpretată de Gabriel Croitoru pe vioara Guarneri del Gesù – Catedrala, vioară care i-a aparținut lui compozitorului.

Surse: https://www.ziarulmetropolis.ro/george-enescu-si-lautarii-dinastici-bucuresteni/; https://adevarul.ro/stiri-locale/; https://www.georgeenescu.ro/stiri-noutati_doc_556_muzica-lautarilor-care-l-au-inspirat-pe-george-enescu-acum-la-sala-radio_pg_0.htm.