INTERVIU Aduce Trump pacea în Ucraina? Ce spune noua conducere AUR despre Putin

În interviul acordat, Dan Dungaciu analizează cele două perspective asupra războiului. O viziune care consideră un conflict declanșat de ambițiile lui Vladimir Putin și alta care îl interpretează prin logica realismului geopolitic, a sferelor de influență și a negocierii dintre Statele Unite și Rusia.

Dan Dungaciu analizează, pe lângă altele, diferențele de abordare ale administrației Biden în raport cu  actuala administrație Trump și despre modul în care aceste orientări pot influența viitorul Europei.

Totodată, prim-vicepreședintele AUR răspunde la întrebările legate de posibilitatea cedării unor teritorii ucrainene pentru obținerea păcii, de rolul lui Volodimir Zelenski, de decizia României de a secretiza ajutorul acordat Ucrainei și de dilema strategică a Bucureștiului privind menținerea Rusiei cât mai departe de granițele naționale.

Două perspective, același război

Cotidianul: Cum ați descrie cei patru ani de la izbucnirea războiului din Ucraina?

Dan Dungaciu: Există două perspective despre acest război. Unii care pleacă de la ipoteza că războiul e generat de dorința lui Vladimir Putin de a reface Imperiul sovietic, de aici și ideea de „război a lui Putin”, deci liderul de la Kremlin a pornit un război împotriva Ucrainei din dorința de a reface URSS-ul, plus alte teritorii, dacă reușește. Această abordare a aparținut administrației Biden, Bruxelles-ului, spațiului politic european astăzi, cu puține excepții.

A doua viziune – specifică realismului în relațiile internaționale – este că e un război generat de problema sferelor de influență, extinderea NATO și o neputință a marilor puteri, în sensul acesta, Statele Unite și Rusia, să se înțeleagă ca două mari puteri pe problematica de securitate, și astfel să rezolve ultima consecință a căderii URSS. Această a doua abordare aparține administrației Trump, unei bune părți din populația Europei, trebuie să o spunem, și unor state europene, puține.

În acest moment, aceste două perspective sunt în coliziune, pentru că soluțiile preconizate, pe de o parte, de Statele Unite, pe de altă parte, de zona europeană și administrația Zelensky, provin din filozofii de abordare diferite. De aici apare marea contradicție.

Administrația Trump, spre deosebire de administrația Biden, vrea o mare înțelegere cu Rusia, un compromis și o clarificare mai amplă, plecând de la premisa că Ucraina nu este o mare provocare pentru SUA și Rusia nu mai este o provocare de securitate majoră pentru Washington. De aici și întrevederi de tip Alaska și discuțiile bilaterale Moscova-Washington.

„Federația Rusă a fost prinsă sau lăsată în offside”

Realitatea este că și Administrația Biden a avut, înainte de începerea războiului, deci înainte de invazia rusă, o negociere lungă cu partea rusă, penru clarificarea acestor chestiuni, inclusiv extinderea NATO. A fost o negociere de câteva luni, negocieri care au culminat cu momentul cheie 15–17 decembrie 2021, când Rusia a prezentat oficial două proiecte de tratate, unul cu Statele Unite, altul cu NATO. Principalele cereri ale Rusiei au fost ca Ucraina să nu fie admisă niciodată în NATO, NATO să nu se mai extindă către fostele state sovietice, NATO să-și retragă trupele și infrastructura militară din Europa de Est — România, Polonia, statele baltice — până la pozițiile din 1997. Deci nu era vorba despre o „ieșire” din NATO a statelor estice, dar era vorba despre reducerea capabilităților militare ale NATO și a bazelor militare până pe linia din 1997. În România, scutul de la Deveselu era evident elementul vizat. Ce voia Rusia era, practic, să obțină două „zone tampon”. Una, Ucraina, a doua, zona NATO deprivată de capabilități militare care să fie o posibilă amenințare. Rusia și-a asumat o negociere de tip sfere de influență, deci două mari puteri care negociază echilibrul strategic al unei regiuni.

Au avut loc întâlniri la Helsinki, Geneva, știm că au existat compromisuri între diplomația americană și ruși, contacte între miniștrii de externe, discuții la nivelul consiliilor de securitate, videoconferințe Joe Biden–Putin.

Statele Unite nu au acceptat acest tip de negociere, nu au acceptat solicitările Federației Ruse, iar Federația Rusă a fost, să zic așa, prinsă sau lăsată în offside și războiul a devenit inevitabil.

Sincer să fiu, n-am crezut la vremea respectivă că cele două mari puteri nu vor găsi o soluție de negociere. N-am crezut că un război va izbucni, tocmai pentru că negocierile erau în curs și mi se părea că un război e oricum ceva mai rău pentru toți cei implicați decât o negociere strâmbă. Mai ales că, între noi fie vorba, nu erau nici mari principii morale implicate în această negociere. Federația Rusă încălcase oricum, în 2014, la modul grav, dreptul internațional și nu a pățit nimic. Așa cum, în 2008, Georgia a pierdut 20% din teritoriu ca urmare a invaziei ruse și Rusia tot n-a pățit nimic.

Deci eram într-o zonă în care coarda morală se fisurase atât de mult și fusese atât de întinsă, pentru că, practic, nici nu mai exista în realitate. Negocierile au eșuat. Ulterior, președintele Donald Trump, dar și președintele Putin, au spus că nodul gordian, ruptura acelor negocieri, a fost extinderea NATO. Administrația Biden, a spus Donald Trump, era dispusă să facă doar un moratoriu asupra extinderii NATO, dar rușii n-au acceptat niciodată, pentru că, pentru ei, ideea de moratoriu sugera că Ucraina tot se va integra, la un moment dat, în NATO. Și n-au acceptat moratoriul. Pentru ei era o linie roșie faptul că Ucraina nu trebuie să intre în NATO. Președintele Trump a invocat chestiune, spunând: „Eu, când am auzit atunci despre aceste lucruri, i-am avertizat că linia lor de negociere este greșită și că tipul ăsta de negocieri va duce la război.”

„Am ajuns exact de unde am plecat”

Practic, trebuie să constantăm cu tristețe, am ajuns exact de unde am plecat. Suntem în aceeași dilemă. Nu vreau să comentez foarte mult despre asta, inclusiv pentru că este prea devreme. E greu să discuți războiul acesta și să-i faci o evaluare, pentru că încă nu s-a încheiat. Suntem în cursul acestui război. Ce putem să spunem cu certitudine este că războiul, precum pandemia, la vremea ei, accelerează niște tendințe ale viitoarei ordini mondiale, care se conturează sub ochii noștri.

S-au schimbat enorm de mult lumea din 2022, dar, din păcate, și în rău. Eu aș spune că, în ceea ce ne privește pe noi, în România europeană, pericolele cele mai mari sunt mai multe. În primul rând, Occidentul „a devenit tot mai mic”, inclusiv ca urmare a acestui război, care a făcut ca Sudul global și restul lumii să devină mai proeminente și să privească Occidentul ca un caz particular al ordinii mondiale și, în niciun caz, ca sursa de unde curge izvorul ordinii mondiale. În al doilea rând, superioritatea morală a Occidentului s-a diminuat în raport cu ceilalți actori, mai ales că Sudul global a privit insistent spre Gaza și a văzut că acolo normele „morale” folosite copios în Ucraina de către occidentali, deveniseră inoperabile. În al treilea rând, alianțele anti sau ne-occidentale au devenit tot mai puternice. În al patrulea rând, inclusiv acest război pare că rupe malurile Atlanticului, căci cele două părți ale Occidentul au opinii diferite și despre începutul și despre sfârșitul acestui război.

În ceea ce privește Rusia, este evident că armata Federației Ruse este mult mai puternică decât era armata rusă în 2022. Și asta nu ne liniștește deloc. Sigur că noi vorbim despre Ucraina, care a devenit o putere militară, dar ignorăm faptul că armata rusească este mult mai puternică astăzi decât era în februarie 2022. În plus, se va întâmpla inevitabil un fel de instituționalizare a naționalismului ardent al societății ruse. Foarte mulți ofițeri de rang superior, care au servit în Ucraina, sunt acum în viața civilă, în ministere, în instituții ale statului, iar acești oameni vor duce inevitabil prestigiul pe care îl au ca luptători pe front în instituții, în ministere, în spațiul public, în sistem. Și acest naționalism rusesc de tip nou depășește cu mult tot ce știam noi despre naționalismul din Rusia, comparându-l cu epoca Putin, să zicem, sau cu generația Vladimir Putin, mult mai „rezonabil” din acest punct de vedere. Acest naționalism va fi nota dominantă a societății rusești de viitor și asta, din punctul acesta de vedere, este ceea ce pe mine mă îngrijorează. Mai mult, chiar Putin va deveni mai slab în fața acestei noi „generații a frontului”, care va avea autoritatea morală a celor care au luptat pe front și anti-occidentalismul ardent al celro care au văzut cum camarazii lor a fost omorâți cu arme și logistică occidentale. Să nu ne facem nicio iluzie: pentru ruși, acest război nu e cu Ucraina, ei au senzația că, la fel ca pe vremea invaziilor lui Napoleon sau Hitler, ei se luptă cu Vestul care, din nou, vrea să le facă rău.

Mai adăugați aici toate alianțele, construcțiile, momentele istorice pe care le parcurgem sau „schimbări pe care le vedem o dată la 100 de ani”, cum spunea președintel Chinei despre alianța Rusia-China, care nu știm încă unde se vor duce. Plus creșterea conștiinței de sine a ne-occidentului, dorința de revanșă, formate de tip BRICS etc. Și trebuie o spun, cel puțin în acest moment, dacă e să tragem linie, nu s-a schimbat totul în favoarea Occidentului. Dimpotrivă!

„Noua administrație Trump gândește diferit”

Sigur, există acum, chipurile, o încercare de a pozitiva această negativitate la nivelul Bruxelles-ului, care încearcă să folosească această „oportunitate” pentru a se centraliza. Bruxelles-ul vrea să devină un superstat, un stat centralizat, practic o federație, folosindu-se de războiul din Ucraina. Este o tendință de genul acesta la Bruxelles, care spune că trebuie să ne apărăm de cei doi inamici, de Donald Trump și Vladimir Putin, construind o Uniune Europeană puternică politic, dar și militar. Un fel de război de independență al UE față de SUA și Rusia. Sigur, nu vreau să intru în foarte multe detalii, dar nu avem nicio garanție că acest proces va fi câștigător. Ar putea să fie exact pe dos: precum prăbușirea unor construcții de tip Imperiul Habsburgic sau URSS, care nu au avut soluții la „chestiunea naționalităților”, adică la problematica națională, destrămarea proiectului UE.

Și ultima observație, dar importantă: administrația Biden nu mai este, iar noua administrație Trump gândește diferit și Ucraina și se uită diferit și la lume. Inclusiv soarta Europei, soarta Occidentului, este văzută diferit de administrația Trump față de administrația Biden. Nici măcar aici nu ne înțelegem între cele două maluri ale Atlanticului. Adăugați la asta faptul că, la conducerea României nu există o gândire (geo)politică capabilă să se ridice la nivelul provocărilor contextului de securitate și contextului geopolitic și veți avea tabloul global.

„Acest război ar trebui să se termine cu Rusia cât mai departe de frontiera noastră”

Cotidianul: Ar trebui ca Ucraina să cedeze teritoriile cerute de ruși în schimbul păcii?

Dan Dungaciu: Eu nu pot să îmi permit ca, în timpul unui război de asemenea amploare și tragedie, să dăm lecții fiecăruia cum să gestioneze el această situație. Este decizia Ucrainei, a liderilor politici și a cetățenilor ucraineni. Pentru că este o decizie dramatică, tragică, cu consecințe pe termen scurt și pe termen lung pentru istoria Ucrainei.

Ce pot să spun însă este că, din punctul de vedere al nostru, și aici îmi asum și identitatea mea politică, acest război ar trebui să se termine cu Rusia cât mai departe de frontiera noastră. Și doar din punctul acesta de vedere aș face evaluări. Rusia nu trebuie să vină prea aproape de frontiera României.

Vedeți, relația noastră cu Ucraina a fost, de la început, foarte complicată și, din 2005 încoace, practic din perioada „revoluțiilor portocalii” de după extinderea NATO din 2004, de fapt aici a fost elementul principal, extinderea NATO și modul în care a ordonat situația statelor din imediata vecinătate a NATO. De acolo au apărut și ideea revoluțiilor portocalii și președinții portocalii. Încă de atunci, relația cu Ucraina a fost complicată pentru că, sigur, din interesele geopolitice ale României, Ucraina trebuia să fie stat NATO și stat european, să încheie obsesia noastră cu gestionarea Rusiei, care a fost obsesia modernității române de când România este stat.

Eu am spus și de atunci că e prea mult idealism într-o asemenea viziune, pe ideea că „n-ar fi rău să fie bine”. Clasa politică a și făcut atunci un sacrificiu pentru această viziune. Sacrificiul nostru, Ana Meșterului Manole din zidul mănăstirii care urma să fie Ucraina în NATO și UE, ca un buffer care să ne scape de ruși, a fost, de fapt, minoritatea românească. Chestiunea cu drepturile minorității românești nu e recentă, este veche și datează de atunci. În 2005 a fost și un proiect deliberat, susținut la vremea respectivă și de Departamentul de Stat, de susținere a naționalismului ucrainean, bazat pe faptul că naționalismul ucrainean va scoate Ucraina din sfera de influență a Rusiei. A fost o idee deloc originală, s-a folosit-o și nemții atunci când, în Cel de-al doilea Război Mondial, au făcut ofensiva spre Uniunea Sovietică, când au cucerit Ucraina. Ideea nemților, la vremea respectivă, a nemților lui Hitler, era că Ucraina trebuie să-și dezvolte identitatea națională. De aici datează și ideea primei autocefalii ucrainene, făcută de germani pentru a întări identitatea națională a ucrainenilor, pentru a fi decuplați de Rusia. Ideea s-a reluat după 2005 și de aici și reacția României de temperare a oricărei presiuni diplomatice pe chestiunea minorității române, inclusiv fie că este vorba despre învățământ, fie că este vorba despre serviciul religios.

Asta a fost ideea. Ce ne-a rămas astăzi, dacă această idee de Ucraina NATO și UE, care să ne protejeze de Rusia, nu mai funcționează, sau oricum nu mai funcționa în termenii discutați în 2015, ne-a mai rămas doar speranța ca rușii să se îndepărteze cât mai departe de România. Asta este, dacă vreți, opțiunea minimală geopolitică.

Și dilema ar fi următoarea: cum îi ținem pe ruși cât mai departe de granițele României? Oprind războiul acum și adoptând o soluție de tip Trump, cu care sunt de acord, trebuie să o spunem, mulți români, aproape 70% – adică teritorii pentru pace, simplificând puțin, dar despre asta e vorba – sau continuăm războiul ca să învingem Rusia, cu riscul care există ca și continuarea războiului să ne aducă Rusia mai aproape de frontierele României?

Asta e dilema, din punctul nostru de vedere. Nu avem nicio garanie astăzi că rușii vor fi scoși din Ucraina sau că Rusia nu va veni mai aproape de noi. Ideea că războiul trebuie să continue pentru ca Rusia să se epuizeze, iar apoi să fie învinsă, pare mai degrabă o utopie.

Cât privește poziția Ucrainei, nimeni nu poate decide. Ucrainenii trebuie să decidă pentru ei, dar, perspectiva României, cel puțin perspectiva politică a partidului nostru, este că vrem ca Rusia să fie cât mai departe de frontierele României.

Nu se pune aici problema cine are dreptate, cine nu are dreptate. Este evident că Federația Rusă este invadatorul, este evident că legile internaționale ar fi bine să funcționeze, instituțiile internaționale și mondiale ar fi bine să funcționeze, dar, din păcate, realitatea e alta.

„Zelenski este într-o frustrare imposibilă”

Cotidianul: Pentru dvs., Zelenski este un erou sau un actoraș ratat care nu a înțeles rolul său în istorie?

Dan Dungaciu: Cred că despre niciun lider internațional nu trebuie vorbit în acești termeni, pentru că nu jignești doar liderii, jignești popoare, iar popoarele nu trebuie să fie jignite. Sau nu suntem noi în măsură… Cine are dreptul să jignească un popor? Cred că lucrurile acestea trebuie să fie bine controlate în relațiile internaționale și noi, statele mici și mijlocii, ar trebui să ne abținem, pentru că funcționează dictonul „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”.

Moștenirea istorică a unui lider nu este un lucru simplu. Vă reamintesc că Winston Churchill, marele Winston Churchill, care a dus Marea Britanie spre victorie în război, care a fost în poza mare a lumii, alături de președintele american Roosevelt sau de liderul Stalin de la Moscova, el reprezenta Europa, ca să spunem așa, din punct de vedere strategic, ei au împărțit lumea, ei au fost învingătorii! Ei bine, nici măcar Churchill nu a câștigat alegerile de la sfârșitul războiului! A candidat și a pierdut.

Asta nu înseamnă că, ulterior, el nu a fost reevaluat, redescoperit și a devenit unul dintre reperele morale, strategice și istorice ale britanicilor. Nu este obligatoriu ca percepția istorică de imediat după un eveniment de asemenea amploare să fie cea care va fi decisivă.

S-ar putea ca asta să se întâmple și cu domnul Zelensky. Domnul Zelensky, în acest moment, este într-o frustrare imposibilă. Nu poate opri războiul prin cedări de teritoriu, pentru că va dispărea inclusiv din istorie. Așa că soluția lui este să meargă până la capăt, să nu facă nicio concesie. Așa, chiar dacă ar fi înlăturat, nu vor fi concesii din partea administrației și măcar istoria, pe termen lung, îl va valorifica pozitiv. Deci, domnul Zelensky nu poate face nicio concesie. Dacă face o concesie, dispare, va fi scos din joc și istoria îl va ține minte ca omul care a făcut concesii după patru ani de război.

Dacă e să ne reamintim, de exemplu, de Churchill, s-ar putea ca domnul Zelensky să treacă pe aceeași fază. S-ar putea ca, după ce războiul se va termina, toată tensiunea publică populară, toată suferința celor patru ani, toată insatisfacția cu ce se întâmplă pe termen scurt să se descarce pe domnul Zelensky și să fie acuzat de toate lucrurile negative. Dar s-ar putea ca, pe termen lung, poate nu mediu, dar pe termen lung, domnul Zelensky să fie reevaluat și să fie unul dintre eroii Ucrainei, care au stârnit pentru prima dată, cu adevărat, un sentiment național al Ucrainei moderne la nivel de masă. Din punctul acesta de vedere, urmează să vedem. Nu putem face decât speculații, presupoziții.

Oricum, chiar dacă a mai fost folosită și de „Captain America”, celebra formulă folosită de Zelensky după invazia rusă din 2022, „eu nu vreau un bilet de călătorie, eu vreau arme”, atunci când americanii i-ar fi cerut să plece din Ucraina, rămâne una istorică. Chiar dacă, pe termen scurt, nu va fi câștigătoare imediat după război, pe termen lung s-ar putea să-l plaseze pe domnul Zelensky în panteonul eroilor care au forjat națiunea ucraineană și identitatea ucraineană.

„Este o greșeală că România a ales să secretizeze ajutorul oferit Ucrainei”

 Cotidianul: De ce credeți că România a ales să secretizeze ajutorul oferit Ucrainei? Este o decizie bună?

Dan Dungaciu: Evident că este o greșeală că România a ales să secretizeze ajutorul oferit Ucrainei. Nicio țară democratică nu mai face asta. Putem înțelege un tip de secretizare care să vină din rațiuni de securitate, dar, altminteri, lucrurile nu sunt deloc ușor de înțeles. Dimpotrivă! Mai ales că președintele Nicușor Dan a spus cu subiect și predicat că România este o țară coruptă. În presa internațională aflăm că Ucraina este și ea o țară coruptă, cu căderi de capete la nivel de număr doi în sistemul de putere sau miniștri, oameni din serviciile de securitate sau funcționari publici foarte înalți.

Deci, dacă două state sunt corupte, cum poți să justifici secretizarea ajutoarelor pe care un stat corupt le trimite altui stat corupt? Vă reamintesc că inclusiv în strategia de apărare a României apare ideea de corupție.

Revin. Cum poți să explici cetățenilor români că două state corupte schimbă zeci de milioane, dacă nu sute de milioane, de dolari sau euro, fără ca nimeni să îi controleze? Asta ar fi prima întrebare și mi se pare că e o întrebare foarte legitimă. Bucureștiul n-a dat răspuns la această întrebare până acum.

A doua întrebare este cât și ce plătim pentru Ucraina, de fapt? Pentru că România plătește 5% la NATO, plătește pentru înarmarea UE (programe SAFE, care nu sunt gratis), dă bani și ajutoare directe către Ucraina, plus contribuie la bugetul pentru Ucraina al UE! Deci, e cineva care să pună lucrurile astea cap la cap, să lămurească românii ce e cu toate aceste che,tuieli despre care cetățenii nu sunt nici măcar informați?

Asta ar fi a doua întrebare majoră. La niciuna nu avem răspuns satisfăcător astăzi.

„În relațiile internaționale, dimensiunea morală contează mai puțin”

Cotidianul: A fost ajutorul dat de România Ucrainei o obligație morală sau un calcul strategic pentru propria apărare?

Dan Dungaciu: În relațiile internaționale, dimensiunea morală contează mai puțin. Sigur că ar fi ideal să fie dominantă, dar, din păcate, nu este.

Evident că un stat atacat, cum a fost Ucraina, invadat de Federația Rusă, stârnește sentimente morale și e firesc să vrei să vii în ajutor. De fapt, România asta a și făcut. Primul lucru pe care românii l-au făcut, fără niciun control de la guvern sau fără nicio indicație centrală, a fost că i-au sprijinit pe ucrainenii refugiați în urma invaziei Federației Ruse.

A fost unul dintre gesturile remarcabile pe care populația românească le-a făcut pentru sprijinirea vecinilor noștri afectați de război.

Dincolo însă de asemenea gesturi, statele nu pot gândi doar pe această dimensiune. Statele trebuie să gândească din perspectiva interesului național. Interesul național al României, din această confruntare, este menținerea Federației Ruse, cum spuneam, cât mai departe de frontierele României.

Și atunci, discuția care apare este care e cea mai bună strategie să faci asta. Ce decizie alegem?

Există, în acest moment, două tabere, două perspective asupra atitudinii față de război astăzi. O tabără care crede că suntem în anul 1913. Suntem în 1913, anul începutului Primului Război Mondial. Atunci s-a spus așa: liderii politici nu știau în ce direcție merg, n-au avut experiența unui posibil război mondial, au luat fiecare decizie fără să se gândească mult la consecințe și războiul din 1913 a început fără să fie vreo determinare în sensul acesta. Există o carte celebră a unui istoric australian, Christopher Clark. Cartea se numește The Sleepwalkers: How Europe Went to War in 1914 (Somnambulii. Cum Europa intrat în război în 1914). A fost decizia nedorită și necontrolată a liderilor europeni, care au intrat într-un război care altminteri n-ar fi trebuit să aibă loc. Unii gândesc astăzi că suntem în 1913 și trebuie să avem foarte multă grijă ca războiul acesta să nu escaladeze într-un război mondial. Aceasta este poziția, de pildă, a administrației Trump, aceasta este poziția unor state europene, în special Ungaria sau Slovacia, aceasta este opinia aproape a majorității cetățenilor europeni.

 „În acest război, americanii se află mult mai puțin implicați decât au fost în vremea lui Biden”

Pe de altă parte, există unii care cred că astăzi suntem în 1939, momentul München, cu premierul Chamberlain făcând concesii lui Adolf Hitler. Suntem în același moment, avem în față un dictator, astăzi Vladimir Putin, în fața căruia nu trebuie să cedăm. Nu trebuie să cedăm, trebuie să mergem la luptă, trebuie să-l învingem sau, oricum, varianta soft a acestei versiuni, nu trebuie să lăsăm ca Rusia să câștige.

Această poziție a fost asumată de cea mai mare parte a administrației Biden, este asumată de Bruxelles, este asumată de Marea Britanie, statele baltice, de Europa de Nord. Este o poziție care spune că trebuie să continuăm, care merge pe continuarea războiului, pe înfrângerea Rusiei sau, repet, varianta soft, să nu lăsăm Rusia să câștige.

Cei care ne spun că prelungirea continuării războiului, refuzul strategiei lui Trump pentru oprirea războiului, este cea mai bună variantă trebuie să ne explice cum vor face să îi învingă pe ruși, să îi scoată pe ruși din Ucraina sau, cel puțin, ce garanții ne vor da că războiul, odată prelungit, nu îi va duce pe ruși mai aproape de România. Mă refer aici la Odessa, mă refer aici, sigur, la regiunea Transnistria, la Republica Moldova, râul Nistru sau, de ce nu, râul Prut. Aceasta este dilema noastră.

Și noi credem că nu avem nicio posibilitate teoretică acum să îi înfrângem pe ruși sau să îi scoatem pe ruși din Ucraina, mai ales că, în acest război, americanii se află mult mai puțin implicați decât au fost în vremea lui Biden. Deci, dacă nici cu americanii implicați, atât cât s-au implicat în vremea lui Biden, nu am reușit să îi scoatem pe ruși din Ucraina, mă întreb cum îi vom reuși să îi scoatem acum?

Din punctul acesta de vedere, mie mi se pare mai degrabă un aventurism. Și varianta mai înțeleaptă, din perspectiva interesului strategic al României, care este să îi țină pe ruși cât mai departe, este ca războiul acesta să se termine cât mai repede cu Rusia acolo unde este sau oricum nu mai departe de linia Misiunii Special asumate de Moscova. Această abordare, cuplată cu ideea că România trebuie să revină la parteneriatul strategic cu SUA și să își coorodneze problematica de securtiate cu Washingtonul, nu cu Bruxellesul (care nu există în această chestiune) – este ceea ce susținem noi.

Bucureștiul oficial este de altă părere.