140 de ani de monarhie constituțională/Evreimea și regele Mihai (II)

Un alt articol care confirmă această atitudine a Casei regale se publică în numărul dn 16 iunie 1945, sub titlul „Se grațiază” având ca subtitu Apostila mântuitoare. E vorba de împlinirea a trei ani de la procesul antifascist al tineretului sionist, care a dus la executareaa tinerilor evrei Corneliu Elias, Carol Buium și Leon Zalman, condamnați la moarte de Curtea Marțială, proces în cadrul căruia „sadicul comisar Sava Dumitrescu, deslănțuise un ticălos proces” împotriva unor tineri evrei, care au participat la una din formele de rezistență evreiască. Au urmat trei condamnări la moarte și altele la muncă silnică. Pe actul condamnării acestora, regele și-a pus semnătura sa cu apostila „Se grațiază”, împiedecând executarea pedepselor și alinând suferința mai multor familii de evrei, ai căror copii au încălcat ordinele severe antonesciene. Chiar și în situația în care aceștia au fost grațiați de rege, măsurile împotriva lor n-au încetat, aceștia fiind închiși în lagărul de la Tg. Jiu. Generoasa și umana măsură regească n-a fost uitată, rămânând înscrisă pentru eternitate în sufletele mai multor familii evreiești, ale căror copii îi datorau viața. Salvatoarea apostilă a Suveranului a este comentată în acest fel : „Regele făcuse dreptate. Uneltele fascismului de la Siguranța Capitalei nu erau însă dispuse să accepte înalta măsură a Suveranului, încercându-se întocmirea unui nou decret.” Deși grațiați, acești au rămas internați în lagărul de la Tg. Jiu până la 23 august 1944, „când prin curajul și hotărârea M.S.Reglui, sprijinit de forțele democratice ale României, țara a fost eliberată de teroarea fascistă.” De reținut finalul acestui articol, în care se spune: „În clipa când comemorăm trei ani de la eroica moarte a celor trei tineri evrei, care, în ciuda sforțărilor făcute n-au putut fi salvați din ghiarele ucigașilor, poporul evreu din România exprimă prinosul său de adâncă recunoștință Regelui României democratice și Reginei Mame, care în vremuri grele i-au fost sprijin și izvor de mângâiere în tonul beznei care cuprinsese o țară întreagă”.

Revelator este și nr.26 din 2 martie 1945 al ziarului, când s-a pu licat o amplă dezbatere despre rolul și importanța presei evree, la care au luat parte dr.Cornel Iancu, președintele „Renașterii”, șefrabinul Al.Șafran, gazetarii T.Rosenthal, I. Ehercohn și David Lewin, dovedind grija publicației pentru apărarea drepturilor evreimii și buna conviețuire cu românii și autoritățile dintr-o Românie schimbată. În acest sens s-a publicat peste puțină vreme articolul intitulat Schimburile româno-palestiniene, din 15 august 1945, vorbind de intensificarea acestor relații. Această impresie de normalitate e sugerată și de articolul 23 August, apărut în nr. 51 din 25 august 1945, cu ocazia împlinirii unui an de la actul amintit. Evenimentul a prilejuit redactorilor ziarului declarații pline de substanță și respect monarhic, de integrare în fluxul nou creat de regimul democratic, declarând : „Țara întreagă aduce azi cu emoție și admirație prisosul său de recunoștință M.S. Regelui Mihai I, care, sprinjinit de patrioți, a izbutit la 23 august 1944 să izgonească de la cârma României o clică de uzurpatori și de unelte ale celui mai odios dintre regimurile pe care le-a cunoscut istoria. Lupta n-a fost ușoară. Slujitorii răului se sprijineau pe forțele negre ale cotropitorilor hitleriști. Lupta n-a fost nici scurtă. Ea a început în clipa când nazismul a pus stăpânire pe țară și a continuat fără zăbavă, în ciuda riscurilor, până când puterile întunericului au fost sugrumate. Suntem mândri că în marele război al democrației împotriva reacțiunii, poporul evreu a dat tributul său de sânge. Suntem, cu deosebire, mândri că și la noi în țară, lupta antifascistă s-a bucurat de sprijinul larg al colectivității evreești, care lovită și umilită, a găsit totuși puteri lăuntrice pentru a submina un regim odios de asasini și tâlhari. Și suntem conștienți de valoarea contribuției noastrre la lupta pentru prăbușirea dictaturii antonesciene.

Dar noi știm că toate străduințele democrației românești, alături de care am stat și rămânem neclintiți, n-ar fi izbutit, dacă ele nu se spijineau pe eroismul legendar al Armatei Roșii, pe geniul marelui îndrumător de noroade, Mareșaulul I.V.Stalin, care, alături de străluciți conducători ai popoarelor anglo-americane, președintele Roosvelt și premierul Churchill, a pregătit și desăvârșit nimicirea fascismului european. Iată de ce, exprimând recunoștința tuturor iubitorilor de libertate pentru marele act realizat la 23 august 1944 de M.S.Regele și de democrații români, aducem aci prinosul nostru de adâncă mulțumire… Ne dăm însă seama că victoria de la 23 august nu este deplină numai prin prăbușirea regimului odios…Lupta mai continuă. Făgăduind azi să spijinim toate eforturile pentru combaterea acestor rămășițe și a acestei mentalități bolnave, populația evreiască este ferm hotărâtă să contribuie cu toate puterile ei la refacerea României, la înfăptuirea unei reale și autentice democrații. Cu aceste gânduri strigăm alături de tot ce este democrat în această țară: Trăiască M.S Regele Mihai I! Trăiască România liberă și democratică!” Articolul are în miloc portretul regelui nostru.

Astfel de declarații de apreciere și recunoștință pentru tânărul Rege Mihai I au avut loc și cu alte prilejuri în coloanele ziarului amintit. Astfel, cu ocazia zilei regelui nostru, de la 7 noiembrie1946, în numărul ziarului de la 10 noiembrie 1945, se publică pe prima pagină, împreună cu fotografia regelui, o scurtă dar edificatoare urare sub titlul Trăiască Regele, în care redactorii lui își arată public respectul cu care evreimea din România înconjoară figura tânărului rege, numit deobicei „Regele liberator”, grație actului său salutar de la 23 august, scriind . „Colectivitatea evreiască participă cu entuziasm la această sărbătoare a Țării, care preamărește virtuțile Regelui liberator. Mărinimia domnească și înaltul sprijin al Regelui Mihai au fost pentru noi mîntuitoare în vremurile dictaturii fasciste. ”

Și la 10 mai 1946, ziarul a oferit un editorial omagial, insistându-se asupra săbătoririi independenței românești, afirmând câteva realități fundamentale, pe care poporul evreu din România și le-a avut în vedere, între care s-a numărat precizarea că această sărbătorire are loc în situația de țară întregită, prin revenirea Ardealului în componența statului român. Evenimentul atestă, prin urmare „consfințirea drepturilor istorice ale României asupra întregului Ardeal și participă alăruri de Națiunile Unite la făurirea unei lumi noui, întemeiată pe justiție și libertate”. În ciuda acestor progrese sunt însă și realități dureroase care n-au fost cu totul eradicate. Așa, în nr. 88 al ziarului, sub titlul Ziua victoriei, se atrage atenția că „Un an după 9 mai 1945, zeci de mii, poate sute de mii din frații noștri mai zac în lagăre de izolare, transformate din tabere de nimicire rapidă în lagăre ale morții lente și ale deznădejdei. Trăiesc aproape aceeași viață din trecut.” Peste alte două numere, în nr. 90 din 25 mai, ziarul ține să consemneze un alt eveniment al Casei Regale din România, ziua Reginei Mame, dezvăluindu-se și cu acest prilej atitudinea demnă a Casei Regale din țara noastră față de toți cetățenii țării care, în împrejurări dificile, n-a încetat să ajute și să ocrotească. Demn de reținut este această subliniere: „Alături de augustul său fiu, Regina a vegheat la destinele acestui neam. Populația evreiască nu poate uita că pentru toate pătimirile ei inima bună a reginei a palpitat necontenit, am simțit mâna pururi ocrotitoare a mamei Regine.”

Acest mod de a privi acțiunile tînărului rege român sunt reluate și cu alte prilejuri. Așa, de pildă, în august 1946, când s-au împlinit doi ani de la eveniment, „Renașterea noastră” a publicat în nr. 101 din 24 august 1946, un nou articol referitor la actul de la 23 august,în care se atragea atenția asupra „eroismului Regelui”, grație căruia și patriotismul democraților români „dictatura fascistă a fost pentru totdeauna izgonită de la cârma țării. A luat astfel sfârșit o epocă de cumplite suferințe pentru poporul evreu…” , etapă de curând depășită, dar care a însemnat o înșiruire de evenimente tragice, așa cum precizează autorul : „În dureroasa noastră istorie, anii de stăpânire hitleristă vor constitui totdeauna o culme a opresiunii. Am pătimit ca niciodată, am dat sute de mii de jertfe, am suportat cu mândrie semnul umilinței, am rezistat și am supraviețuit. Copiii noștri au fost puși la jug și au fost robi ca altădată strămoșii lor în țara lui Faraon, dar nu și-au pierdut nădejdea. Au rămas demni fii ai lui Israel și au crezut în eliberare(…) Iată de ce am întâmpinat cu fruntea sus ziua de 23 august 1944, care, salvându-ne de sub călcâiul nazist, ne aducea libertatea pe care atâta am dorit-o și pentru care atâta am sângerat…Exprimăm azi recunoștința noastră Majestății Sale Regele Mihai și glorioasei Armatei Roșii, mărturisid atașamentul nostru pentru democrație, care rămâne pentru noi singura nădejde de mai bine. Noi trăim și murim cu democrația, și de aceea, pentru triumful ei nicio jertfă nu va fi prea mare.”

Un alt articol pe această temă, intitulat Izbânda Țării (nr. 104), se trec în revistă progresele obținute și stăruie asupra celor viitoare, sriind. „Țara românească în întregime a avut astfel prilejul să verifice într-un interval de timp atât de scurt ceea ce ea ar fi putut câștiga prin adoptarea unei linii democartice reale și cuminți. ”. Recunoaște însă că „ Singurul guvern Groza a căutat și a reușit în bună parte să aducă soluțiuni mulțumitoare, atât pentru noi, cât și pentru minoritatea maghiară:”, fiind încrezător că și pe viitor drepturile lor cetățenești vor fi respectate. Și, pentru a face cunoscut publicului român, o mică parte din jertfele aduse, se face loc Amintirilor unui evreu din România de la Paris la Dachau, semnate de Aron Sachter, cu imagini de infern din lagăr ( nr.118 din 21 decembrie 1946). Alte aspect ale problemei evreiești din România sunt tratate într-un număr viitor și de M.Benvenisti, care, cu gândul și cu speranța la noul stat evreu pe cale de a se crea, afirmă adevărul verificat potrivit căruia „un popor fără patrie este condamnat”, legându-și multe speranțe de această Țară a Făgăduinței, care urmează să soluționeze toate aspirațiile lor. Sub această impresie sunt publicate și unele prevederi de la conferința regională a congresului mondial evreiesc din Cluj (nr. 139), iar cu prilejul sărbătoririi zilei regelui noastru (nr. 158 din noiembrie 1947), aceeași colectivitate „transmite sentimentele de neafârșit devotament și nețărmurită dragoste” pentru faptele sale generoase și inspirate.

Sunt mărturii, prin care obștea evreiască nu uită să-și împătășească gândurile și recunoștința, mărturisind încrederea în măsurile democratice luate în țară, chezășie pentru o colaborare sigură și de durată. Acum când s-au împlinit o sută de ani de la nașterea ultimului suveran român, rememorarea acestor momente de prețuire vin să adauge amintirii sale regești, care le-a câștigat stima și simpatia prin actul de mare umanitate și gratitudine de a fi salvat de la moarte, prin dreptul său de grațiere, câteva suflete tinere ale comunității evreiești din România, fapă de mare noblețe omenească, care a rămas marcată pentru totdeauna în conștiința acestei comunități.

Un articol de Mircea Popa