Urmare a răscoalei din 1784, numită şi „Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan”, la 22 august 1785, a fost promulgată patenta (legea) lui Iosif al II-lea de abolire a iobăgiei în imperiu Habsburgic, implicit și în Transilvania. Prin acest act li se recunoștea țăranilor iobagi dreptul de strămutare.
Abolirea iobăgiei în Transilvania a avut loc în două etape: o abolire de facto în 1785, prin patenta împăratului Iosif al II-lea, și o abolire de iure în 1848, prin decizia Dietei, deși efectele acesteia au fost completate prin ordonanțe ulterioare.
Iosif al II-lea, născut Joseph Benedikt August Johann Anton Michael Adam în Casa de Habsburg (n. 13 martie 1741, Hietzing, Viena, Austria – d. 20 februarie 1790, Viena, Monarhia Habsburgică) a fost împărat al Sfântului Imperiu Roman între anii 1780-1790. A fost, de asemenea, rege al Ungariei, Boemiei etc.
(foto Iosif al II-lea, împăratul Austriei și soldații săi, autor necunoscut, 1787)
Reformele lui Iosif al II-lea
Iosif al doilea, numit și regele cu pălărie, a fost un susținător al absolutismului iluminat; cu toate acestea, reformele sale, secularizarea, liberarizarea și modernizarea i-au adus o opoziție semnificativă, care a dus la eșecul implementării programelor sale. Între timp, în ciuda unor câștiguri teritoriale, politica sa externă nesăbuită a izolat puternic Austria. El a fost clasat alături de Ecaterina cea Mare a Rusiei și Frederic cel Mare al Prusiei drept unul dintre cei trei mari monarhi ai Iluminismului.
Educația sa formală a fost asigurată de scrierile lui David Hume, Edward Gibbon, Voltaire, Jean-Jacques Rousseau, precum și prin exemplul regelui său contemporan (și uneori rival) Frederic al II-lea al Prusiei. Pregătirea sa practică a fost acordată de oficiali guvernamentali, care au fost direcționați să-l instruiască în detaliile mecanice ale administrării numeroaselor state care compun suveranitățile austriece și Sfântul Imperiu Roman.
Iosif a fost cu siguranță motivat de adevăratul umanism, dar era cu mult înaintea timpului său. Oamenii săi, puternic legați de tradiție, în special catolicii care au fost împotriva reformelor, nu au putut să urmeze un liber-gânditor.
S-a estimat că în timpul domniei sale de zece ani, Iosif a promulgat 6.000 de decrete şi 11.000 de legi noi. El a intrat în istoria Ungariei drept „regele cu pălărie” (kalapos király) pentru că, în mod unic, a refuzat încoronarea cu coroana Sfântului Ștefan. În schimb, lipsit atât de realism, cât și de sensibilitate, a dus coroana Sfântului Ștefan și coroana a lui Wenceslas la Hofburg în Viena pentru a fi expuse în camera de bijuterii ca simple piese de muzeu.
Idealul domnitorului era un stat strict conformist cu a administrație, armată și organizare politică standardizate. În al lui „fanatism pentru bunăstarea statului”, așa cum l-a numit el însuși, Iosif a încercat să transforme monarhia cu mai multe fațete într-o „ provincie unică, egală în toate instituțiile și responsabilitățile sale… un singură masă de oameni, toți în mod egal supuși unei îndrumări imparțiale”.
Cel mai important instrument al acestei unități autocratice reformatoare a fost introducerea limbii germane ca limbă unică de administrare la 18 iunie 1784. Oficialii au avut trei ani la dispoziție ca să o stăpânească. Aceste măsuri au fost decretate fără a ține cont de istoricul idiosincraziilor și mentalități înrădăcinate, împreună cu recensământul și sondajele funciare pentru pregătirea evaluarii impozitelor pe terenurile nobililor.
(foto Iosif și patenta)
Edictele iozefine de abolirea iobăgiei și toleranță religioasă
Când a impus ajutor pentru protestanți, ortodocșii și, nu în ultimul rând, evrei cu Edictul său de Toleranță, pur și simplu a fost întâmpinat cu lipsă de înțelegere. El a decretat abolirea iobăgiei, extinderea libertăților personale inclusiv alegerea profesiei, promovarea unui nou tip de funcționar și extinderea educaţiei şi îngrijirii sănătăţii în întreg imperiul.
Abolirea iobăgiei în Transilvania a avut loc în două etape: o abolire de facto în 1785, prin patenta împăratului Iosif al II-lea, și o abolire de iure în 1848, prin decizia Dietei, deși efectele acesteia au fost completate prin ordonanțe ulterioare.
A aprobat construirea a numeroase biserici cum ar fi Biserica luterană din Viena și ortodoxe din piatră în Transilvania, cum ar fi bisericile ortodoxe din Brașov și în special din Mărginimea Sibiului.
Reformele în învățământ și în sistemul medical
Iosif a stârnit o indignare larg răspândită în rândul nobilimii maghiare. Intenția lui Joseph nu a fost germanizarea, ci structurarea ierarhică, de încredere și, bineînțeles, birocrația în germană, o coordonare forțată masivă a Monarhiei cu ajutorul elementului predominant german. În afară de asta, pentru Iosif a fost irelevant ce limbă foloseau maghiarii, croaţii, slovacii sau românii pentru treburile lor private.
Pentru a produce cetățeni alfabetizați, învățământul elementar a fost făcut obligatoriu pentru toți băieții și fetele, iar învățământul superior pe linii practice a fost oferit pentru câțiva aleși. Iosif a creat burse pentru studenții săraci talentați și a permis înființarea școlilor pentru evrei și alte minorități religioase. În 1784 a ordonat ca țara să-și schimbe limba de predare din latină în germană, un pas extrem de controversat într-un imperiu multilingv.
Până în secolul al XVIII-lea, centralizarea s-a răspândit și în medicină, deoarece medicii mai mulți și mai bine educați solicitau facilități îmbunătățite. Orașele nu aveau bugete necesare pentru finanțarea spitalelor locale, iar monarhia dorea să pună capăt epidemilor costisitoare și carantinelor.
(foto: Horea la Viena în audiență la Iosif al II lea)
Călătorii
A vizitat în mai multe rânduri, în anii 1768, 1770, 1773, 1783 și 1786, Banatul, Transilvania și Bucovina, unde a primit cu solicitudine petițiile oamenilor și a intrat în conștiința colectivă ca „bunul împărat”.[6] Hotelul „Împăratul Romanilor” din Sibiu a fost denumit astfel în amintirea lui Iosif al II-lea. Tot lui i se datorează numele comunelor grănicerești, învecinate, din județul Bistrița-Năsăud: Salva, Romuli, Parva și Nepos, în urma exclamației „Salutare micilor nepoți (urmași) ai lui Romulus!” (în latină Salve parvae nepos Romuli!).
Surse: https://clujtoday.ro, https://adevarul.ro, https://ro.wikipedia.org, și altele.
S-ar putea că și aici minciuna-i cît casa. Moșia satului a fost întotdeauna a oamenilor din sat. Cînd ceva bandit (boier, baron, s.a) zicea că are sau i s-a dat o moșie era vorba de unele biruri nicidecum de pămînt sau oamenii de pe acea moșie.
„Toate revoltele, rescoalele și revoluțiile, cari au avut loc în Transilvania, sunt protestul poporului românesc în contra feudalismului. Cu o regularitate matematică uimitoare, aproape la fiecare sută de ani avem o revoltă socială, în care se repetă aceleași doleanțe: respectarea vechilor drepturi și libertăți și înlăturarea iobăgiei sinonimă cu feudalismul.”
„Principiul electiv, profund democratic, este tot ceea ce poate fi mai antifeudal și fiindcă toată viața politică și socială a poporului românesc s’a bazat pe acest principiu, poporul român niciodată n’a cunoscut adevăratul feudalism, în contra căruia în Transilvania a dus secole întregi ceea mai aprigă luptă.”
„Românii constituiți în cnezate și districte locuiau pe întreg teritoriul Transilvaniei și trăiau sub regimul dreptului lor cutumier, care tocmai pentru acest motiv n’a putut fi confirmat de regii Ungariei. Egalitatea și libertatea, din care se inspiră acest drept – conform dreptului roman clasic – lipsa de clase și caste sociale, politice și religioase, făceau pe Ludovic, imbibat cu principii feudale, să creadă că „statum Valachorum inordinatum est”.”
(Vechile Instituții Juridice din Transilvania, Ion Baltariu, Tipografia Bob Aiud 1934, pg 179)