Decesul a 497 de copii, pe masa procurorilor

Denunțul penal depus astăzi priveşte săvârșirea infracţiunii de tratamente neomenoase, prin organizarea unui regim caracterizat prin tratamente inumane și degradante aplicate minorilor internați în Căminul-spital pentru deficienți nerecuperabili Moreni-Ţuicani, cămin aflat în administrarea statului român, se arată într-un comunicat al IICCMER.

Dincolo de sesizarea faptelor, IICCMER a indicat în denunțul depus astăzi și persoanele ce se fac responsabile în diferite grade de decesul minorilor, persoane implicate în organizarea, implementarea, evaluarea și controlul acestui regim inuman din căminul-spital.

 Rezultat direct al interzicerii avortului

Începând cu anul 1966, regimul Ceauşescu a iniţiat una dintre cele mai restrictive şi agresive politici pronataliste, care a generat un număr impresionat de victime, cu referire atât la femeile decedate în urma întreruperilor ilegale de sarcină (peste 10.000 de femei), cât mai ales la abuzurile şi relele tratamente la care au fost supuşi copiii instituţionalizaţi.

Creşterea forţată a populaţiei, în baza unei decizii administrative a regimului, inspirată direct de Nicolae Ceaușescu, fără o pregătire prealabilă a infrastructurii instituționale și administrative necesare îngrijirii și creșterii unui număr mult mai mare de copii față de perioada precedentă, a generat o serie de efecte sociale dramatice. Pe lângă creșterea exponențială a mortalității materne şi infantile, unul dintre efectele majore a fost „explozia” numărului de copii cu malformaţii congenitale grave, afecţiuni fizice şi psihice, diverse boli ereditare și/sau dobândite după naştere, dar și o creștere masivă a numărului copiilor abandonați și a celor orfani.

Toate aceste efecte, rezultat direct al interzicerii avortului cu scopul creșterii rapide e a populației, au fost ascunse de către regim. Urmare a politicilor oficiale de reducere a cheltuielilor sociale, printre care cele din sănătate și asistență socială, regimul a luat decizia internării copiilor considerați „irecuperabili” în cămine izolate, majoritatea aflate în spațiul rural, în condiții în condiţii insalubre, subnutriţi, subdezvoltaţi, unde un număr impresionant dintre ei şi-au găsit sfârşitul. Din perspectiva politicilor regimului, care se regăsesc formulate în documentele oficiale, copiii „irecuperabili” instituționalizați erau considerați o povară pentru cheltuielile publice, urmare a faptului că întreținerea lor pe termen lung presupunea asistență medicală și socială continuă.

Urmare a lipsei asistenței medicale potrivite, a facilităților proprii unei astfel de activități, dar și a relelor tratamente aplicate ca urmare a situației economice precare, dar și în mod conștient de către personalul medical și cel de îngrijire din aceste instituții, mortalitatea în rândul acestei categorii a atins rate similare cu cele specifice programelor de exterminare. Pe teritoriul României au funcţionat 24 de Cămine-spital și secții de spital pentru copii considerați „irecuperabili”, în care au murit, după estimările noastre preliminare, peste 15.000 de copii.

Minorii consideraţi deficienţi, împărţiţi

Valul de copii născuţi ca urmare a Decretului 770/1966 şi numeroasele probleme medicale, sociale şi economice generate au determinat autorităţile să înființeze un sistem de ocrotire socială, bazat pe potenţialul şi utilitatea productivă a acestora. Valoarea socială a copiilor internați era dată nu de afecțiunile de care sufereau și nici de nevoile lor umane ci de potențialul productiv pe care puteau să-l aibă în viitor pentru stat. Pe cale de consecință, resursele economice erau alocate în funcție de posibilitatea ca acestea să fie recuperate prin activitatea utilă de mai târziu a celor internați.

Minorii consideraţi deficienţi erau împărţiţi, conform Legii 3/1970 în trei categorii: „recuperabili”, „parțial-recuperabili” și „nerecuperabili”, fiind create instituţii dedicate în funcţie vârstă şi încadrare. Această viziune asupra minorilor aflaţi în dificultate stabilea o delimitare între cei care foloseau construcţiei socialiste și cei „inutili”. Iar această „inutilitate” nu era dictată de natura afecţiunii cronice nerecuperabile, ci de costurile totale ale recuperării şi îngrijirii, la care părinţii erau obligaţi să contribuie, prin plata unei sume lunare, care se reținea automat din salariu. Astfel, indiferent de problemele medicale pe care le aveau, minorii fără părinţi sau cei proveniţi din familii dezorganizate aveau cele mai multe şanse să ajungă într-un cămin pentru nerecuperabili şi, implicit, cele mai puţine şanse de supravieţuire.

Încadrările în categoriile de „recuperabili”, „parțial-recuperabili” și „nerecuperabili” erau făcute de comisiile de diagnostic şi triere a copiilor cu afecţiuni neuropsihice care funcţionau pe lângă policlinicile judeţene. Trimiterea spre Căminele-spital era aproape definitivă şi bloca posibilitatea de recuperare medicală a minorului, iar revenirea în familie devenea foarte dificilă din punct de vedere birocratic. În foarte multe cazuri, copii perfect sănătoşi fizic şi psihic sau cel mult cu anumite infirmităţi fizice recuperabile, erau trimişi spre astfel de instituţii, unde nu beneficiau de niciun program de recuperare. Prin medicaţia inadecvată, lipsa de îngrijire, lipsa de preocupare pentru dezvoltarea psiho-somatică, cei mai mulţi dintre copiii sănătoşi ajungeau să capete deficienţe majore, urmare a hospitalismului. Deciziile finale cu privire la internarea minorilor în Căminele-spital erau luate de către comisiile județene de ocrotire a minorilor (COM), care funcționau în baza Legii nr.3/1970. COM-urile funcționau pe lângă comitetele executive ale consiliilor populare județene și cel al municipiului Bucureşti.

Organizare Cămine-spital

Căminele pentru deficienți nerecuperabili erau unități de ocrotire a minorilor în vârstă de la 3 la 18 ani, suferinzi de boli cronice incurabile, fizice sau psihice, aşa cum stipula art. 5 din Legea nr.3/1970. Potrivit legilor aflate atunci în vigoare, aceste centre aveau menirea de a „asigura minorilor cazarea, întreţinerea completă, condiţiile de îngrijire şi tratament medical corespunzător menţinerii sau ameliorării sănătăţii, urmărind formarea deprinderilor de autoservire”. În mod real, din cauza lipsei acute de personal, a resurselor limitate şi a condiţiilor de viaţă, deveneau locuri în care simpa supravieţuire devenea o excepție, fără să se pună problema vindecării, ceea ce ne face să afirmăm, în baza dovezilor și mărturiilor colectate, că scopul real acestor instituții era acela de a-i elimina pe cei „neproductivi”.

Din investigațiile efectuate până în prezent, putem face o serie de aprecieri generale cu privire la condițiile de trai din astfel de instituţii. Clădirile erau aproape complet izolate de comunitate, de obicei situate în afara localităţilor, unde copiii erau ţinuţi în camere vechi şi improprii, în condiţii greu de imaginat. Alimentația necorespunzătoare, nerespectarea condițiilor minimale igienico-sanitare, lipsa hainelor, frigul, igrasia, lipsa asistenței medicale, personalul insuficient şi necalificat, toate acestea au dus la o rată șocantă a deceselor, fapt care califică regimul acestor instituții ca fiind unul de exterminare. Ipoteza este susţinută de faptul că, în toate aceste cămine spital, condiţiile precare de găzduire au dus nemijlocit la suprimarea vieţii a celei mai mari părţi dintre minorii internaţi. Însăși existența unor cămine precum cel de la Cighid, în care mortalitatea a fost de peste 80%, decese cauzate în principal de bronhopneumonii, potrivit documentelor medicale, confirmă această apreciere. Și în  celelalte instituții investigate de către IICCMER, situația era similară: la Păstrăveni, din 718 minori internați au decedat 394, 47% având drept cauză bronhopneumonia și 15% malnutriția proteocalorică; la Căminul pentru minori deficienți nerecuperabili Sighetu Marmației au decedat cel puţin 279 de copii, dintr-un total de 782 internați, peste 50% din cauza bronhopneumoniei;  la Spitalul pentru copii neuropsihici cronici Siret, din cei 4586 de minori internați în perioada 1965-1989, și-au pierdut viața nu mai puțin de 1541, 61% din cauza bronhopneumoniei și tot aici, dacă luăm ca interval de referință perioada 1980-1991, când au decedat 356 de minori, procentul celor decedați din cauza bronhopneumoniei crește la aproape 70%.

23 de cămine pentru minori deficienți nerecuperabili

La finele regimului comunist în România funcţionau 23 de cămine pentru minori deficienți nerecuperabili, la care se adăugau 4 secţii în Cămine-spital pentru adulţi, capacitatea totală fiind de 4465 de locuri.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc a depus până în prezent două sesizări penale, ce vizează crime sistemice și sistematice comise de către statul român împotriva minorilor instituţionalizaţi din Căminele-spital Cighid, Sighetu Marmaţiei, Păstrăveni şi Spitalul de neuropsihiatrie infantilă Siret, totalizând 2207 decese (Cighid 143 decese, Sighetu Marmaţiei 239 decese, Păstrăveni 394 decese, Siret 1531 decese, Plătăreşti 436 decese).

In comunicatul IICCMER se mai arată că:

Aplicarea unei scheme unice de medicație, fără corelare cu celelalte afecțiuni de care suferea majoritatea celor internați, menită în principal să obțină efecte antipsihotice, prezența aproape unanimă a bolilor asociate cu alimentația proastă, absența cronică a igienei și permanentizarea relelor tratamente, lipsa preocupării de a interveni prin transferul către alte unități spitalicești a copiilor a căror stare de sănătate se deteriora rapid, absența oficializată a personalului calificat de îngrijire, lipsa autopsiilor și a anchetelor menite să lămurească atât cauzele cât și circumstanțele deceselor copiilor, arată că autoritățile administrative și medicale ale regimului nu considerau că această categorie trebuie să se bucure de protecția legilor aflate la acel moment în vigoare.

Absența unei reacții oficiale cuantificabile în altceva decât acte birocratice și a unor măsuri concrete de îmbunătățire a condițiilor de viață și de tratament ale copiilor „irecuperabili”, lipsa măsurilor de responsabilizare juridică a personalului care se făcea direct vinovat (plângeri, dosare penale, plângeri pentru abuz în serviciu, rapoarte de autopsie, anchete) –  după ce controalele formale ale autorităților superioare au constatat creșterea accelerată a ratei de mortalitate în aceste instituții – arată că la nivel politic, o astfel de situație era nu doar cunoscută, dar și oficial acceptată, ca fiind un efect colateral al „raționalizării” cheltuielilor de asistență medicală și de sănătate.

Exterminarea copiilor „irecuperabili” instituționalizați

Toate acestea pledează pentru ideea existenței unui program neoficializat, dar pus în fiecare zi în practică, de „optimizare socială”, prin exterminarea copiilor „irecuperabili” instituționalizați. Încurajarea de către autorități, prin absența unor reacții de reinstaurare a legalității, a asistenței medicale improprii, a subalimentării, aplicarea cotidiană a relelor tratamente în condiții de impunitate, ignorarea ratei accelerate a deceselor, absența măsurilor concrete de prevenire a deceselor, de unde și speranța de viață mică în astfel de instituții, dar și a procedurilor legale asociate cu decesele persoanelor aflate în îngrijirea statului, arată că statul comunist încuraja reducerea prin mortalitate accelerată a acestei categorii, situație care pledează pentru existența unui program de exterminare.

Mortalitatea mare din aceste instituții este efectul direct al unor decizii oficiale ale statului comunist, care au avut drept consecință dezumanizarea celor mai vulnerabile categorii sociale în conștiința celor care aveau datoria să-i îngrijească și să le aline suferințele, la pierderea valorii vieții acestora, situație pe care au exploatat-o conștient și continuu, prin impunitatea de care se bucurau din partea statului comunist, cei care au fost responsabili direct cu îngrijirea, alinarea suferințelor și vindecarea copiilor internați. Prestațiile profesionale improprii, absența tratamentelor medicale adecvate sau absența lor desăvârșită,  tratamentele inumane continue la care au fost supuși copiii „irecuperabili” internați în aceste instituții sunt rezultatul acțiunilor directe și/sau a lipsei de reacție a personalului medical și non-medical din acestea, care astfel a devenit parte integrantă și activă a programului de exterminare a acestei categorii.