Mi-e greu să scriu despre Călin Căliman la timpul trecut. Era un om cu har, cu dor de cinema. L-am iubit şi l-am preţuit atât pentru calitatea sa de jurnalist, cât şi pentru cea umană, avându-l coleg timp de 20 de ani la Contemporanul. A iubit profesia de jurnalist cu pasiune până la sacrificiu. În fiecare din cronicile pe care le-a scris în cariera sa găsea întotdeauna ceva de apreciat. Avea un suflet cum rar se întâlneşte în ziua de azi, de o mare generozitate. Era deosebit de exigent cu tinerii care veneau în redacţie şi spunea tot timpul: “dacă nu munceşti foarte mult şi dacă nu mănânci cultura pe pâine, nu vei reuşi să faci nimic în viaţă”. Studenţii lui au marcat filmul românesc.
Îmi aduc aminte ce spunea într-un interviu “Am avut şansa să ajung la revista Contemporanul în vara anului 1957, după absolvirea Facultăţii de Filologie. Când am dat examen de intrare în facultate, în vara anului 1952, ambii mei părinţi erau arestaţi. La Contemporanul, am fost adoptat rapid. Condusă de un publicist de excepţie, George Ivaşcu, revista se afla într-o fază de restructurare care curând s-a soldat cu rezultate optime. Contemporanul era una dintre cele mai importante reviste culturale româneşti, cu un tiraj mereu în creştere, care pornind de la 100.000 de exemplare ajunsese la peste un million, o revistă citită de categorii largi de cititori, de la profesori la studenţi, o importantă publicaţie de orientare culturală, care aborda problematica tuturor artelor, avea pagini ştiinţifice, de politică şi cultură internaţională, avea rubrici permanente semnate de importanţi oameni de cultură, precum George Călinescu, Grigore Moisil, Geo Bogza, Lucian Pintilie, Horia Lovinescu, Fănuş Neagu, sau Tudor Muşatescu, dar şi colabori de marcă în toate sectoarele de activitate, printre care, Eugen Schileru, Eugen Frunzetti, Nicolae Manolescu, Radu Bogdan, Ecaterina Oproiu, Ada Brumaru,Luminiţa Vartolomei, Felicia Antip, Gabriela Dolgu, Alice Mănoiu, Valentin Silvestru, Nicolae Breban, Matei Vişniec, criticii de artă plastică Max Cosma, Constantin Prut, Cornel Radu Constantinescu, dar şi de teatru şi sport Dinu Chivu, Radu Cosaşu, Cristian Ţopescu, Aurel Bădescu, Colette Corbu, , Toma George Maiorescu, dar şi regizorii Alexandru Tatos, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Radu Gabrea, şi, nu în ultimul rând, criticul literar Laurenţiu Ulici”.
Călin Căliman a colaborat o lungă perioadă la Caiete critice când directorul revistei, acad. Eugen Simion l-a invitat să colaboreze cunoscând prietenia lui cu Nichita Stănescu, despre care Călin scria că este un “trifoi cu patru foi” al vieţii sale.
Să mai amintesc de prima sa carte, apărută în 1967 la Editura Meridiane, intitulată Filmul documentar românesc. Tot la aceeaşi editură i-a apărut volumul Jean Mihail, pimul regizor al cinematografiei naţionale. Mai spicuiesc Secretul lui Saizescu sau Un surâs în plină iarnă, dar şi Ion Bostan, consacrată acestei pesonalităţi pregnante a documentarului ştiinţific, sau Cinci artişti ai imaginii, despre cinci mari operatori…
Întrucât în acei ani, cineclubismul a fost o oază, Călin Căliman a fost fascinat de fenomen, ajutând foarte mulţi tineri să se formeze în acest domeniu, mulţi dintre ei devenind regizori de seamă.
Alături de soţia sa, criticul şi profesorul de cinema dr. Dana Duma, a editat şi un Dicţionar al autorilor de film din România. Un alt proiect al său a fost Asociaţia Transilvană pentru Literatura română şi Cultura Poporului Roman (ASTRA), care purta numele tatălui său, dr. Nicolae Căliman, care o fondase în 1926.
A regândit cinema-ul prin prisma valorii, prin efortul creatorilor, mai ales în opera sa Istoria filmului românesc, o adevărată enciclopedie, o adevărată restituire a filmului românesc.
Aşa cum scria prof.univ.dr. Laurenţiu Damian, Preşedintele Uniunii Cineaştilor din România: “Cronicile scrise de Călin Căliman nu sunt doar o enumerare de titluri, de cronici înşirate, de premii enumerate, cum este jurnalismul în ziua de azi, ci este o adevărată restituire a filmului, în care avem surpriza să constatăm că filme făcute în anii 50-60 sunt mai actuale ca oricând. Prin modestia sa, considera că elogiile la adresa lui sunt prea mari, dar l-aş întrerupe imediat, aşa cum îmi este felul să fac uneori cuvenite, alteori necuvenite întreruperi, spunându-i că-i mulţumesc pentru tot şi că, de fapt, nu numai eu mulţumesc, ci întreaga breaslă de truditori din lumea filmului”.
La rândul lui, Titus Vîjeu scria în Călin file de poveste (din povestea filmului românesc): „De mai bine de şase decenii filmul îşi are un apărător din linia faimoşilor cavaleri „sans peur et sans reproche“, pentru care virtutea fidelităţii era mai presus de orice însuşire. Acest om se numeşte Călin Căliman şi descinde direct din aleasa stirpe a unor luptători curajoşi pentru cauza naţională şi pentru cauza pendinte a limbii române. Bunicul său, Valeriu Branişte, a scris istorie ca făurar al Marii Uniri, ca şi mama sa, profesoara Valeria Căliman, supusă unor „exerciţii de supravieţuire“ de regimul politic totalitar de după război, ce avea să-i rezerve şi soţului său, doctorul Căliman, raţia zilnică de suferinţe în lagărele lui Gheorghiu-Dej…
Călin avea să se salveze din această ecuaţie atroce a istoriei graţie marii iubiri faţă de filmul românesc, realitate artistică vie, căreia i-a dedicat întreaga sa viaţă”.
„Călin Căliman a fost un spirit generos pe care cele peste opt decenii de viaţă l-au îmbogăţit cu o caldă, fertilă umanitate. Am străbătut împreună drumuri frumoase, lungi, prin ţară, la reuniuni, simpozioane şi jurii şi, pentru că spirit tutelar al amândurora a fost Victor Iliu, mă mândresc cu faptul că, în toate gesturile de omagiere ale cineastului, m-a dublat fratern, cu discreţie şi eleganţă, acelaşi prieten-camarad-mentor Călin Căliman… Îi sunt dator cu un elementar mulţumesc… Şansa unei asemenea vecinătăţi spirituale e rară în viaţa fiecăruia dintre noi”, se destăinuia regizorul Nicolae Cabel.
„Când în lumea noastră, a cinematografiştilor s-au închis bisericile filmului, adică sălile de cinematograf, Călin şi scrierile sale rămân interfaţa de valoare, necesară pentru spectator”, afirmă Călin Stănculescu.
Călin Căliman a fost distins cu nenumărate premii atât în ţară, cât şi în străinătate, a făcut parte din nenumărate jurii la festivaluri internaţionale de film…
Până în ultimul moment, deşi grav bolnav, participa la festivaluri, scria cronici şi lucra la un volum ce trebuie să apară în curând, pentru că filmul era dragostea sa de-o viaţă.
Călin Căliman va fi înmormântat vineri, la ora 13.00, în cimitirul Groaveri (Sf. Paraschiva), pe drumul spre Poiana Braşov.
Drum lin, Călin Căliman!
Eram copil cand ii urmaream cronicile tv. , ca si pe cele ale lui Suchianu, Florian Potra, Tudor Caranfil cu cine-ghicitorile lui sau Ecaterina Oproiu, cea care recomandase ferm: deca un mic Priestley, mai bine un mare Andreiescu si tot ea afirmase dupa Dacii ca avem si noi Alain Delon-ul nostru – Andy Herescu Cotizo. PS: Tuturor, RIP !!!
Chiar asa esti de sigura cu privire la starea lui actuala? Mai, sa fie…