40 de ani ai Operei Rhinului

Era în 1972, când oraşele Strasbourg, Mulhouse şi Colmar, fiecare cu propria sa activitate creatoare, Opera de la Strasbourg, Baletul de la Moulhouse şi câteva formaţii de tineri cântăreţi de la Colmar, s-au decis de a-şi uni forţele pentru a crea „Opera Rhinului”, care a devenit Naţională în 1997. Alain Lombard a fost succesorul lui Pierre Barrat în capul instituţiei, devenind director. De atunci, instituţia a jucat un rol fundamental în viaţa lirică şi la nivel european. Ca directori, au urmat, din 1980, René Terrasson, apoi, în 1991, Laurent Spielmann, iar în 1997, Rudolf Berger. În 2009, Marc Clemeur îi succede lui Nicolas Snowman şi devine noul director general al Operei Naţionale a Rhinului.

Amintiri, amintiri…

Charles Workman şi Cheryl Berker în Afacerea Makropoulos, regia Robert Carsen

Bernard Rossi, director de producţie, mărturiseşte că a trebuit să îmbine diferitele specificităţi proprii fiecărui oraş, jonglând cu constrângerile diferitelor teatre, astfel încât Strasbourg a devenit sediul principal, Colmar sediul Operei-Studio şi Mulhouse, al Baletului.

„The Tempest” de Thomas Adès, pusă în scenă de Tom Cairns, a permis un grad tehnic de neimaginat. Şi în „Richard al III-lea”, de Giorgio Battistelli, graţie lui Robert Carsen, a fost oferit un moment de neuitat din punctul de vedere al perfecţiunii, la fel şi în „Theodora” de Haendel, în viziunea lui Peter Sellars.

De o mai mică amploare pe plan internaţional, „Carmen”, montat de Daniel Dollé, rămâne o frumoasă amintire.

Cei de aici au realizat o coproducţie cu „Les Huguenots”, împreună cu Opera Naţională din Paris şi Teatrul „La Monnaie” din Bruxelles.

Impozanta clădire a Operei din Strasbourg

Jacques Teslutchenko sublinia importanţa coordonării tehnice şi a invitării unor personalităţi care să conceapă decorurile, cum a fost Titina Maselli, pentru ciclul „Janacek”, pus în scenă de Bernard Sobel. Pentru „Salomeea”, a lui Dieter Dorn, plasticiana Rosalie, câştigătoarea unui concurs de scenografie monumentală, a umplut scena cu mari turnuri din pânză, iar decorul lui Carlo Tommasi pentru „Medeea” de Charpantier nu era mai prejos ca dimensiuni. Planşeul din cărămizi care primea ploaia, din „Jakob Lenz”, de Wolfgang Rihm, paturile ce urcau până la acoperiş, aparent simple, dar extrem de complexe din cauza şarpantei sălii în „Visul unei nopţi de vară” de Britten, creat pentru Festivalul de la Aix-en-Provence de Robert Carsen, sunt exemple ale inventivităţii tehnice. În ceea ce priveşte producţia „Dialogul carmelitelor”, de René Terrasson, ea a rămas gravată în memoria publicului. S-ar putea spune că în acest teatru au lucrat monştri sacri, capabili de a face lucruri de neimaginat.

Opus Corpus, în coregrafia lui William Forsythe

Didier Merle, dansator şi maestru de balet, îşi amintea de primul balet în care a evoluat „Cenuşăreasa” de Prokofiev, într-o frumoasă producţie coregrafică realizată de Peter Van Dijk, care astăzi ar putea părea demodată. Succesorul său, Jean Sarelli, nu era mai puţin clasic, uneori chiar uşor kitsch. „Am avut şansa de a dansa în «Pasărea de foc» şi în «Bolero», în coregrafia lui Maurice Béjart. În acea epocă îmi petreceam chiar timpul liber în culise, privind la cântăreţii care lucrau cu Jean-Pierre Ponnelle, care a semnat un superb «Turandot» şi o «Traviata» incredibilă. Sosirea lui Jean-Paul Gravier şi a soţiei sale, Jacqueline, a insuflat energie companiei şi a marcat un viraj către dansul contemporan, dar conservând patrimoniul, mai ales remontând baletele lui Kurt Joos, părintele dansului expresionist german, şi ale fiicei sale, Anna Markart. Totodată, în timpul aceleiaşi direcţii a lui Jean-Paul Gravier, Ivo Cramer a reconstituit coregrafia din «La fille mal gardée», de Dauberval, după gravurile şi scrierile strânse atât în Suedia, cât şi la Bordeaux. Ivan Cavallari, care a urmat, îşi doreşte ca în sezonul 2012-2013 să se axeze pe creaţii mai mult neoclasice, mai aproape de sensibilitatea mea”.

Opera Hughenoţii, o montare impresionantă

Françoise Roy, dirijorul Corului, amintea că se află de peste 30 de ani în corul Operei şi că, de-a lungul timpului, a trebuit să se adapteze la stiluri diverse, de la Rameau la Verdi şi Wagner, să înveţe marile opere ruseşti în limba originală. „Această profesie cere multă răbdare, mai ales în lucrul cu regizorii de scenă, care au dubii unde să ne plaseze, mai la dreapta, mai la stânga. În anumite opere, precum în «Cosi fan tutte», trebuie să aştepţi ore bune pentru a cânta trei măsuri. «Hughenoţii» este o operă cu atât mai agreabilă, cu cât regia este foarte frumoasă”.

Şeful de lumini Daniel Grossi precizează: „Epoca s-a schimbat şi ritmul de asemenea. Spectacolele cred că nu sunt mai puţin frumoase decât altădată, dar sunt mult mai puternice din punct de vedere tehnologic. Fiecare îşi doreşte să epateze spectatorii, să-i facă să viseze”.

În Grădina de pe cele Două Maluri

Actul II din Boema

Să reamintim câteva dintre producţiile ce au stârnit aplauzele publicului: „Turandot”, pusă în scenă de Jean-Pierre Ponnelle, „Frumoasa Elena”, în regia lui Louis Erlo, „Traviata”, cu Leo Nucci şi Catherine Malfitano, într-o regie splendidă, semnată de Jean-Pierre Ponnelle, „Dialogul carmelitelor”, în regia lui René Terrasson, „Aurul Rhinului”, pusă în scenă de David McVicar şi „Afacerea Makropoulos”, cu Charles Workman şi Cheryl Barker, în 2011, a lui Robert Carsen.

Pentru a celebra cele patru decenii ale „Operei Rhinului”, o nouă producţie a fost lansată, „Cavalerul rozelor”, la Opera din Strasbourg, ce va fi prezentată şi la Mulhouse din 6 iulie.

Sala Operei din Strasbourg

În 30 iunie se anunţă un concert extraordinar al „Micilor Cântăreţi din Strasbourg”, care relevă toate faţetele universului lor eclectic, când dansant, când serios, când umoristic sau savant. Un univers în care Aznavour se întâlneşte cu Brahms, Elton John petrece câteva minute cu Mozart, Oscar Hemmerstein îl întâlneşte pe Sain-Saëns, într-o călătorie de la o epocă la alta, de la un stil la altul, în compania unui solist, a unui cor restrâns sau a unui mare ansamblu.

În aceeaşi zi, „Orchestra Filarmonică” din Strasbourg, Corul şi Baletul „Operei Naţionale a Rhinului”, şi trei mari solişti, Mireille Delunsch, Joseph Calleja şi baritonul clujean George Petean, sub bagheta lui Marko Letonja, oferă un concert aniversar la „Jardin des Deux Rives”, cu fragmente din „Paiaţe”, „Faust”, „La Wally”, „Alborada del gracioso”, „La Bohème”, „Roméo et Juliette”, „Pescuitorii de perle”, „Il Trovatore”, „Bal mascat”, „Nabucco”, „Lohengrin”, „Werther”, „Lacul lebedelor”, „Prinţul Igor”.

Secvenţă din Jardin aux lilas

În 6 iulie va avea loc un „Concert de Gală”, cu interpreţii „Operei Studio”, la Colmar.

În 20 septembrie, publicul va putea audia „Recviemul” de Verdi, la Strasbourg. Compus în 1873, în memoria poetului Alessandro Manzoni, „Recviemul” evocă fără menajamente epoca. Sub bagheta aceluiaşi Marko Letonja, vor evolua soprana Tamar Iveri, mezzosoprana Tanja Ariane Baumgartner, tenorul Giuseppe Filianoti, basul Orlin Anastassov .

În 21 septembrie este programată „Moses şi Aron”, de Schoenberg, la „Palatul Muzicii şi Congreselor” din Strasbourg. Opera în trei acte va fi oferită în versiune concertantă.

În 19 octombrie, o nouă producţie, ”Der ferne Klang”, de Schreker, pe scena Operei din Strasbourg. În 7 decembrie se lansează noua montare cu „Flautul fermecat”, la Opera din Strasbourg.

Scenă din Coppelia

Şi, după concerte şi spectacole, nu ezitaţi să vă opriţi să vizitaţi Strasbourgul, metropola Alsaciei, un centru cultural cosmopolit, pe un fundal irezistibil de case vechi, pe jumătate din lemn, canale navigabile, dominate de colosala clopotniţă, terminată în 1439, cu o înfăţişare absurd de fragilă, ridicându-se spre cer până la înălţimea de 139 de metri, a Catedralei Notre-Dame, cu zidăria roz din gresie roşie, sculptată şi ornamentată, adusă din munţii Vosgi, cea mai germanică catedrală franceză, un triumf al artei gotice, care insistă să-ţi aducă omagiul maiestuoasei sale frumuseţi.

Bineînţeles, e obligatoriu să vă abateţi pe „La Route du Vin”, care se întinde pe 170 de kilometri, şerpuind printre dealurile subalpine ale Munţilor Vosgi, printre livezile pline de fructe şi satele medievale care ar fi potrivite ca decoruri pentru „Wilhelm Tell” de Rossini.

The Tempest, creaţia semnată de Thomas Ades

Centrul Colmarului este un labirint de străzi înguste, pe care se înşiruie case renascentiste, o zonă cu construcţii alsaciene luminoase, cu obloane şi ghivece colorate. Aici, în mijlocul sălciilor plângătoare şi printre casele pe jumătate din lemn colorat vesel, împodobite cu garoafe şi muşcate, veţi avea sentimentul că trăiţi într-un sătuc departe de lume.

Cât despre Mulhouse, oraşul morilor şi al automobilelor „Peugeot”, cu arhitectura sa şi tezaurul muzeelor, printre care şi cel al „Automobilului”, cu cea mai mare colecţie de maşini din lume, merită, cu siguranţă un ocol.