
În urmă cu 61 de ani, odată cu debutul Războiului Rece, Uniunea Sovietică a detonat, într-un secret absolut, prima sa bombă atomică, eveniment ce avea să modifice radical evoluţiile postbelice şi să ofere lui Stalin şi clicii sale de la Kremlin noi şi importante atuuri în competiţia acerbă cu SUA pentru sferele de influenţă, ce avea să marcheze în mod nociv situaţia politică internaţională.
De la „Little Boy” la „Joe 4″
29 august 1949. Pe poligonul militar Semipalatinsk din Kazahstan este detonată prima bombă nucleară sovietică. Ea avea 22 kilotone. Ca şi în alte cazuri precedente, de la Moscova nu s-a anunţat nimic oficial, iar toate detaliile au fost aflate aproape o lună mai târziu.
23 septembrie 1949. Preşedintele SUA, Harry S. Truman, declară că, potrivit datelor de care dispune, în URSS a fost detonată prima bombă nucleară. Afirmaţia a fost făcută cu câteva ore înainte ca, la New York, în timpul sesiunii Adunării Generale a ONU să ia cuvântul şeful delegaţiei URSS, Andrei Vîşinski, care ar fi putut anunţa oficial acest eveniment, provocând un şoc de proporţii în rândul opiniei publice americane şi occidentale.
25 septembrie 1949. Agenţia sovietică de ştiri TASS transmite un comunicat în care, între altele, se arată: „După cum se ştie, în Uniunea Sovietică se desfăşoară lucrări de construcţie de proporţii mari – construcţii de centrale hidroelectrice, mine, canale şi drumuri – care necesită mari explozii, cu folosirea celor mai moderne mijloace tehnice. Deoarece aceste explozii s-au produs şi se produc destul de frecvent în diferite regiuni ale ţării, este posibil ca aceasta să fi atras atenţia în afara frontierelor Uniunii Sovietice. În ceea ce priveşte producţia energiei atomice, agenţia TASS socoteşte că este necesar să reamintească faptul că, încă de la 6 noiembrie 1947, ministrul Afacerilor Externe al URSS (Viaceslav Molotov – n.n) a făcut o declaraţie în legătură cu secretul bombei atomice, subliniind că «acest secret nu mai există de mult». Această declaraţie însemna că Uniunea Sovietică a găsit secretul armei atomice şi posedă această armă. Cercurile ştiinţifice din Statele Unite ale Americii au privit această declaraţie a lui V. M. Molotov ca un bluff, considerând că ruşii nu pot avea arma atomică înainte de 1952. Ei s-au înşelat însă, întrucât Uniunea Sovietică a găsit secretul armei atomice încă în 1947. În ce priveşte alarma răspândită în legătură cu această chestiune de anumite cercuri străine, această alarmă este cu totul lipsită de temei. Trebuie subliniat că în ciuda faptului că Guvernul sovietic posedă arma atomică, el se menţine şi intenţionează să se menţină şi de acum înainte pe vechea sa poziţie – de interzicere necondiţionată a folosirii armei atomice. În legătură cu controlul asupra armei atomice, trebuie subliniat că acest control va fi necesar pentru supravegherea punerii în aplicare a hotărârii privind interzicerea producerii armei atomice”. Cum se vede, ştirea TASS era după stas în vremurile lui Stalin!
– Guvernele SUA, Marii Britanii şi Canadei dau publicităţii declaraţii pe această temă.
– Specialiştii militari au botezat prima bombă nucleară sovietică „Joe 4″; „Little Boy” fiind, cum se ştie, numele primei bombe similare americane (detonată la Hiroshima, Japonia, la 6 august 1945), iar „Fat Man”, al celei de a doua bombe atomice ce a explodat la Nagasaki, Japonia, la 9 august 1945.
„Părinţii” bombei nucleare a lui Stalin
Atât în URSS, cât şi în rândul cercurilor ştiinţifice internaţionale, creatorii bombei nucleare sovietice sunt consideraţi savanţii: Igor Vasilievici Kurceatov, Andrei Saharov şi Piotr Kapiţa.
IGOR V. KURCEATOV (1903-1960) a devenit, în 1943, şeful proiectului nuclear sovietic lansat de I.V. Stalin, conducătorul URSS. Director al proiectului era şeful KGB, sângerosul Lavrenti Beria. Stalin îi ceruse lui Kurceatov ca, în 1948, cel mai târziu, să detoneze prima bombă atomică sovietică. Echipa acestuia cuprindea alţi celebri cercetători ştiinţifici sovietici, între care Iuli Hariton şi Iakov Zeldovici.
ANDREI DIMITRIEVICI SAHAROV (1921-1989) este cel care a creat, în 1953, bomba cu hidrogen sovietică. Încă din 1948, el fusese integrat într-un grup de cercetători condus de fizicianul Igor Tamm, a căror misiune era de a dezvolta armele nucleare sovietice. Până în 1962, cercetările lor au fost folosite pentru conceperea şi realizarea armelor nucleare sovietice.
PIOTR LEONIDOVICI KAPIŢA (1894-1984) este considerat, într-o carte apărută în 1955, în Franţa, drept „părintele” bombei atomice sovietice. Tatăl lui era general şi provenea din Basarabia. La fel mama sa, o eminentă specialistă în folclor şi literatura pentru copii. Piotr şi fiul său, acad. Serghei Kapiţa, au cunoscut perfect limba română.
Rolul spionajului
Deşi, la Moscova, nu s-a recunoscut niciodată, specialiştii în spionaj şi savanţii susţin că programul nuclear al URSS a fost serios impulsionat de spionajul sovietic. Mai concret, este cert că i-au furnizat date: savantul german Klaus Fuchs, soţii Julius şi Ethel Rosenberg şi alţi agenţi KGB ale căror nume nu se cunosc.
KLAUS FUCHS (1911-1988) a fost un fizician german ajuns în SUA şi angajat la „Proiectul Manhatann”, de producere a bombei atomice americane. A fost condamnat, în 1950, la 15 ani închisoare pentru divulgarea secretelor privind bombele nucleare americane.
JULIUS (n. 1918) şi ETHEL (n. 1915) ROSENBERG au fost arestaţi, în 1950, în SUA, fiind acuzaţi de spionaj în favoarea URSS. Au fost condamnaţi la moarte şi executaţi în 1953. „Afacerea Rosenberg” este una dintre cele mai controversate din istoria SUA, ea izbucnind în plină perioadă a „mccarthysm-ului”, aşa-numita vânătoare de vrăjitoare, care a făcut ravagii îndeosebi în rândul unor intelectuali americani. Soţii Rosenberg sunt singurele persoane condamnate la moarte şi executate pentru spionaj în Occident după al Doilea Război Mondial.
ALEKSANDR FEKLISOV (1916-2009) este considerat spionul KGB care „a adus” bomba atomică în URSS. El a fost omul de legătură al lui Klaus Fuchs şi al soţilor Rosenberg.
Oraşul-fantomă
SAROV, oraş din regiunea Nijni Novgorod, a adăpostit, sub numele de cod Arzamas 60, centrul secret sovietic de cercetări nucleare. În Occident, el a fost cunoscut sub acronimul VNIIEF. Saharov, care a lucrat şi el în centrul din acest oraş, îl numeşte „Instalaţia” în „Memoriile” sale. Numele său de cod iniţial era KB11 (Biroul de construcţii nr. 11), după care a devenit Arzamas 60, întrucât se afla la 60 km de oraşul Arzamas. Întrucât cifra 60 a fost apreciată de KGB drept un indiciu important, ea s-a metamorfozat în „Arzamas-16”, iar localitatea a dispărut din toate hărţile şi statisticile. Până în 1989, despre existenţa oraşului nu s-a vorbit în public. Noul oraş, construit în mare parte de prizonieri de război germani, adăposteşte azi, între altele, un „Muzeu al bombei atomice” în care sunt prezentate arme nucleare din epoca sovietică (golite de conţinut) şi fotografii ale persoanelor ce au participat la producerea lor. Un alt muzeu prezintă toate detaliile tehnologice ale realizării bombelor respective. În 1993, oraşul s-a înfrăţit cu Los Alamos, localitate din SUA în care au existat laboratoarele de cercetări nucleare. Ulterior, savanţii nucleari ruşi şi-au botezat în glumă oraşul „Los Arzamos”.
Proliferarea nucleară
ANUL 1949 a însemnat, aşadar, „spargerea” monopolului atomic american şi debutul proliferării nucleare.
3 octombrie 1952, Marea Britanie testează bomba A. 1 noiembrie 1952, SUA detonează prima bombă H (hidrogen). O bombă de o sută de ori mai puternică decât bomba A.
12 august 1953, URSS testează prima bombă H.
15 mai 1957, Marea Britanie testează prima bombă H.
1960, Franţa testează prima bombă A.
Octombrie 1964, R.P. Chineză testează prima bombă A.
Mai 1974, India detonează prima bombă A. Va urma în scurtă vreme Pakistanul.
CLUBUL ŢĂRILOR NUCLEARE cuprinde azi: SUA, Rusia, Marea Britanie, Franţa, R.P. Chineză, India şi Pakistanul. Specialiştii susţin că şi Israelul ar putea face parte din club, deşi această ţară n-a recunoscut niciodată aşa ceva. De asemenea, ei opinează că şi Coreea de Nord şi Iranul au făcut paşi mari în direcţia respectivă.
Fii primul care comentează
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.