Deep Purple – octogenarii încă verzi

Strange Kind of Woman împotriva pensionarilor

În 1984 mi-am cumpărat primul disc cu Deep Purple. Era albumul dublu live In Concert. Am dat 500 de lei pe el, într-o vreme în care salariul unui inginer era de 4000 de lei. Deci o grămadă de bani!

Un coleg de liceu, care avea frați mai mari, mi l-a vândut pentru că lor nu le-a plăcut. Am ajuns acasă și am pus discul la învârtit. Surpriză totală. Fiind crescut cu AC/DC, mi-am dat seama imediat că aici e ceva „mai greu”. Și era!

În primul rând am rămas uimit de faptul că o trupă de rock are claviaturi. Nu sunau a pianul auzit în diversele emisiuni culturale de la Televiziunea Română, nici a orgile electronice din formațiile românești de pe atunci. Abia mai târziu am înțeles ce înseamnă un Hammond sau un Moog. Am studiat coperțile zile întregi. „Chiloteii” discurilor erau din hârtie și aveau o grămadă de poze cu instantanee din concert. Am învățat piesele pe de rost. E cam greu să fredonezi Purple-ul din anii ăia.

Atragătoare era și vocea „disperatului”. Ian Gillan era frontman-ul care avea o voce ce te făcea să te întrebi de unde vine. Stăteam la etajul unu, deasupra unui magazin alimentar gol, chiar în dreptul unde se organizau cozile de pensionari care vâneau orice „se aduce”. Eram exasperat de zgomotul continuu al turmei de sub geamul la care învățam. Când nu mai suportam, scoteam boxele pe fereastră, dădeam pick-up-ul la maxim și puneam Strange Kind of Woman, piesa în care urla „disperatul”. Mai era și Ritchie Blackmore cu chitara lui stridentă. Ambele reușeau să scadă volumul zgomotului de la coada de jos.

Ideea e că niciodată înainte de ’89 nu am visat mai mult decât să am câteva discuri cu ei. Să merg la un concert… asta nici nu-mi trecea prin cap.

Când „sărea siguranța” pe Stadionul Cotroceni

A venit decembrie ’89 și lucrurile s-au schimbat. În principiu puteam merge la concertele lor, dar cu condiția să am viză (care se lua destul de greu) și, evident, banii necesari. Au cântat la București de câteva ori. Până să mă mut în București nu-mi permiteam să mă sui în tren, să iau bilet, să plătesc o noapte de hotel și drumul dus-întors. Apoi a venit primul copil și au apărut alte priorități financiare.

Primul concert Deep Purple l-am văzut pe Stadionul Cotroceni. Mi s-a făcut rușine! Spectacolul s-a întrerupt de câteva ori pentru că instalațiile de sunet și lumini nu aveau energia corespunzătoare. „Sărea siguranța!”

Au mai fost în București, cred că prin 2011. În 2012 i-am văzut la Cluj-Napoca, pe proaspăt inauguratul stadion.

Joia asta, pe 1 octombrie, au mai concertat încă o dată pe Cluj Arena — adică o sală polivalentă, probabil compatibilă cu multe evenimente, dar nu tocmai ideală pentru un concert rock din cauza acusticii.

Cântecul de lebădă al „disperatului” de 81 de ani

Chestia e că oamenii își au și ei cântecul de lebădă. Vă dați seama că „disperatul” Gillan are azi 81 de ani. Vocea e „cel mai dificil instrument” într-o trupă de rock. La 81 de ani e cam greu să mai ridici câteva octave, cum o făcea în tinerețe.

De fapt, tot concertul a fost conceput și cântat în funcție de performanța sa vocală. E normal. Două piese cu Gillan, una instrumentală cu un solo lung, iar o piesă cu vocal și din nou un solo.

Basistul Roger Glover are 80 de ani, toboșarul Ian Paice 78. Ei sunt din trupa originală. Jon Lord a murit. Ritchie Blackmore a plecat de mult și a fost tot înlocuit. În locul lui Jon Lord este Don Airey. E cunoscut mai ales de muzicomani. A ajuns în Purple în 2002. Înainte a cântat sau a colaborat cu Rainbow, Whitesnake, Wishbone Ash, Judas Priest, Black Sabbath, Jethro Tull și Colosseum II (acolo unde era chitarist Gary Moore). Mie cel mai mult îmi place pe albumul scos sub numele lui Andrew Lloyd Webber, Variations — un album rock cu variațiuni pe Capriciului 24 al lui Paganini. Fără discuție, Don Airey (tot 78 de ani) e cel mai bun continuator al lui Lord.

Simon McBride are doar 47 de ani. E al cincilea chitarist după Blackmore, Tommy Bolin (care a murit imediat după ce a fost scos albumul Come Taste the Band), Joe Satriani (doar câteva luni, pentru concerte) și Steve Morse (28 de ani în Purple), retras din cauza problemelor de sănătate ale soției. McBride cinstește pe toți precursorii săi.

Purple dăruiește și Jailer încântă

Seara a fost magică. Parcă niciodată nu i-am văzut pe Purple cântând cu atâta plăcere și dăruire. Am zis: e cântecul de lebădă. Sunt conștient că e probabil ultima oară când îi văd. Puțini au rezistat până la aceste vârste. Recunosc că încă sunt „verzi” octogenarii (sau aproape octogenarii) trupei, dar pentru cât timp?

În deschidere au cântat Jailer. I-am mai văzut la Londra, anul trecut, în deschiderea unui concert al unei cântărețe de blues, într-un bar subteran din suburbii. Extrem de buni. Mai buni decât trupa și cântăreața căreia i-au făcut deschiderea. Pasul e mare. Să cânți în deschiderea concertului Deep Purple e ceva. Urmăriți-i — sunt continuatorii Purple și, mai ales, ai Led Zeppelin. Veți fi plăcut impresionați!

Simpaticilor rockeri de la Jailer,
Vă plac din aprilie trecut, când mi-am luat bilete la mai multe concerte în UK. Primii pe care i-am văzut în Londra ați fost voi! Bravo! Drumul e bun. Sunteți talentați, îmi place pastişarea lui Plant — îl prinde pe solistul vostru. Bun și primul vostru album pe care l-ați scos. Tot așa!

Octogenarii cântă, guvernanții construiesc stadioane goale

Stimați guvernanți,
Vă comportați ca niște idioți. Construiți stadioane pe care nimeni nu joacă – ca să nu mai amintesc de Târgoviște, cu două stadioane și fără echipă de fotbal. Nu e mai bine să construiți o sală polivalentă pentru cultură? Nu zic una echivalentă cu O2 din Londra, dar măcar ca MVM Dome din Budapesta. Nici nu vă dați seama cât turism se poate face cu niște evenimente mari. Uitați-vă măcar la Sofia. Nu e un complex uriaș, dar are 19 săli. E adevărat că cea mai mare are 4000 de locuri. 15000 e numărul ideal.

Dar cred că, până la urmă, e și vina noastră, a votanților. Nu ne-am băgat în politica împânzită de incultură. Și dacă am face-o cu onestitate, știți ce se va întâmpla?