Nichita Stănescu sub lupa Securității. De la poetul „orgolios” la simbolul cultural al României

Dosarul de urmărire informativă „Socrate”, întocmit de Securitate pe numele lui Nichita Stănescu, a fost deschis dintr-un impuls de moment, potrivit documentelor consultate de News.ro în arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS). Documentele descriu o supraveghere construită treptat, pe fondul nemulțumirilor poetului față de climatul literar și ideologic din România comunistă, dar și al relațiilor sale cu scriitori și oameni de cultură din străinătate.

Deschiderea dosarului 

Nichita Stănescu a intrat în atenția Securității în noiembrie 1974, când era deja una dintre figurile importante ale literaturii române. Poetul era membru al Partidului Comunist Român, statut care nu l-a ferit de urmărirea informativă. Dimpotrivă, deschiderea oficială a dosarului a avut nevoie de acordul structurilor politice. La 22 noiembrie 1974, UM 0800 București a întocmit nota privind începerea urmăririi informative, iar la 28 noiembrie poetul era oficial „luat în lucru”.

Motivul invocat era formulat în limbajul aparatului represiv: existau „unele semnalări privind manifestări și nemulțumiri” ale poetului față de politica partidului în domeniul literaturii. O altă direcție de interes viza presupusa sa preocupare de a intra în legătură cu cetățeni străini pentru a-și facilita publicarea și afirmarea în Occident. Pentru Securitate, contactele internaționale ale unui scriitor puteau dobândi imediat o semnificație politică.

Ofițerii au încercat să explice dorința poetului de a se afirma în exterior prin raportare la criticile literare din perioada 1973–1974. Documentele consemnează că unii critici i-ar fi contestat valoarea pe „motive subiective”, fapt care l-ar fi determinat să aibă „anumite reacții violente și să caute singur posibilitatea de afirmare în exterior”. Dosarul reține și un profil psihologic atribuit lui Nichita: „este o fire extrem de orgolioasă care nu acceptă critici, considerându-se cel mai mare poet contemporan”.

Alcoolul și cercul literar urmărit

În primele note, Securitatea leagă nemulțumirile poetului de consumul de alcool și de anturajul său. Un document susține că acestea erau evidențiate mai ales „când era în stare de ebrietate și incitat de prietenii Fănuș Neagu, Tomozei, ș.a.”. Relatările trebuie citite ca informații provenite din rețeaua de supraveghere, nu ca fapte verificate independent. Ele arată însă ce urmăreau ofițerii și felul în care aceștia încercau să cartografieze mediul literar din jurul poetului.

Fănuș Neagu, Gheorghe Tomozei, Nicolae Breban și alți scriitori apar în mod repetat în materialele informative, ca prieteni, interlocutori sau membri ai aceluiași cerc cultural. Din această perspectivă, dosarul „Socrate” nu este doar un dosar despre Nichita Stănescu. Este și o arhivă a relațiilor, rivalităților, nemulțumirilor și suspiciunilor din lumea literară românească a anilor 1970.

Bani, privilegii și „fiefuri” la Uniunea Scriitorilor

O componentă importantă a dosarului este reprezentată de informațiile despre bani și accesul la resurse în cadrul Uniunii Scriitorilor. Într-o notă din 23 octombrie 1975, un informator consemnează o discuție cu Sânziana Pop, prezentată drept membră a comitetului de fonduri al Uniunii. Aceasta se declara „foarte tulburată” și „mâhnită” de gestionarea fondurilor și de tratamentul diferit aplicat unor scriitori.

În relatarea consemnată de Securitate apare afirmația că Nichita Stănescu ar fi primit lunar bani de la conducerea Uniunii, pe lângă salariul său de redactor-șef adjunct la România literară. Nota nu dovedește prin documente contabile situația financiară descrisă și nici nu arată o verificare ulterioară. În aceeași discuție, Fănuș Neagu este acuzat că i s-ar fi creat „un adevărat fief personal” în Asociația Scriitorilor din București, iar Nicolae Breban este menționat în legătură cu o datorie la fond.

Miza nu era doar financiară. În lumea literară a epocii, accesul la Fondul Literar, la împrumuturi, funcții în redacții, deplasări externe sau sprijinul conducerii Uniunii avea consecințe profesionale și personale importante. De aceea, o plângere de breaslă putea deveni, pentru Securitate, material de urmărire. Dosarul consemnează explicit că Nichita Stănescu și Fănuș Neagu erau urmăriți prin DUI, iar informațiile trebuiau exploatate în dosarele care îi priveau.

Incidentul Suedia. Disputa pașapoartelor

Toamna anului 1975 aduce în dosar episodul plecării în Suedia a unui grup de scriitori din care făceau parte Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc, Gabriela Melinescu, Nichita Stănescu și Marin Preda. În redacția revistei Luceafărul, Sânziana Pop își exprimă nemulțumirea față de plecarea lui Breban: „Nouă ni se recomandă la ședințele de partid să nu facem prea mare prietenie cu Breban, iar acum ne sfidează cu pașaportul în buzunar”.

Discuțiile rețin și suspiciuni despre contactele cu cetățeni străini, precum și contradicțiile dintre pozițiile publice atribuite unor scriitori și posibilitatea lor de a călători. În aceeași perioadă, Paul Anghel critica plecările externe ale unor colegi, invocând diferența dintre cei care lucraseră în condiții grele și cei care primeau acces la deplasări în străinătate. Pașaportul nu era doar un document de călătorie, ci un semn al unei aprobări administrative și politice greu de obținut.

CITEȘTE ȘI:

FOTO Cotidianul.ro a intrat în arhivele MAE: documente cu Nichita Stănescu, Regele Mihai, Enescu

Pe 24 octombrie, Radu Cârneci, secretarul Uniunii Scriitorilor, declara că instituția nu avea amestec în organizarea deplasării. În acest context apare și replica atribuită lui Marin Preda: „Monșer, nu vreau să fiu în ciorba asta”. Documentul mai consemnează că Nichita Stănescu nu ar mai fi plecat, după ce „s-a îmbătat și și-a rupt mâna”. La 26 octombrie, retragerea pașaportului lui Nicolae Breban era întâmpinată, potrivit aceleiași surse informative, cu „o satisfacție clară”.

Portretul degradării fizice și morale

Într-o notă din 4 iulie 1975, legătura oficială „SM”, director la Editura Albatros, oferă una dintre cele mai dure descrieri ale stării poetului. Sursa afirmă că îl întâlnise de mai multe ori și observase o „stare de degradare fizică și morală accentuată”, a cărei cauză principală era consumul de alcool. Nichita ar fi spus, potrivit aceleiași note, că nu poate renunța la băutură, deși consumă cantități mici și se amețește repede.

Citatul consemnat în document este elocvent: poetul „se plânge că nu mai poate scrie nici două rânduri cu legătură între ele. Îi tremură mâinile și nu știe cum să procedeze pentru a-și ameliora starea sănătății”. Documentele de supraveghere pătrund inclusiv în zona vieții private. O notă relatează că Nichita trăia cu o pictoriță care i-ar fi luat cheia de la locuință, iar el ar fi așteptat ore în șir la intrarea în bloc. Nu sunt oferite probe suplimentare pentru aceste afirmații.

În propunerea de închidere a dosarului, redactată în ianuarie 1976, Securitatea leagă explicit problemele de sănătate de „viața dezorganizată”. Raportul susține că poetul s-a îmbolnăvit grav, a suferit un atac de cord și a fost internat. După boală, ofițerii apreciau că avea o stare sufletească mai bună, că nemulțumirile din trecut nu mai reapăruseră și că începuse să aibă o viață personală mai cumpătată.

Relațiile externe și suspiciunea politică

Contactele lui Nichita Stănescu cu mediile literare occidentale reprezentau una dintre principalele teme ale dosarului. O notă reține că Nichita, Petre Stoica și Ion Drăgănoiu aveau relații cu cetățeni din Republica Federală Germania, inclusiv cu persoane de origine română, precum Oskar Pastior, și cu editorul austriac Peyfuss. Securitatea trata publicarea în străinătate, întâlnirile cu editori sau atașați culturali și relațiile cu scriitori plecați din România ca elemente ale aceleiași categorii: „relații cu străinătatea”.

În cazul lui Nichita, atenția era orientată spre revista Akzente, editată la München și condusă de Hans Bender. Documentele menționează că legătura se făcea prin Oskar Pastior, stabilit la Berlinul de Vest. În aceeași rețea apar Nina Cassian, A.E. Baconsky, Ștefan Augustin Doinaș, Virgil Tănase, Paul Goma și Nicolae Breban, nume care ilustrează amploarea interesului Securității pentru mediile culturale conectate la exterior.

Pentru un scriitor, publicarea într-o revistă occidentală era, în primul rând, un fapt literar. Pentru Securitate, aceeași inițiativă putea deveni un indiciu politic. Paradoxul dosarului este că exact relațiile privite inițial cu suspiciune aveau să contribuie la consolidarea recunoașterii lui Nichita Stănescu în afara țării.

„Scriitorii sunt astăzi lipsiți de nerv”

O notă transmisă de informatorul „George” reține o opinie atribuită lui Nichita Stănescu despre situația scriitorilor și despre succesiunea la conducerea Uniunii Scriitorilor. Poetul ar fi spus că „scriitorii sunt astăzi lipsiți de nerv” și ar fi explicat această stare prin represiune: „Măsurile represive luate împotriva scriitorilor îi timorează și le impun o poziție de blazare”.

O altă relatare, datată 9 noiembrie 1974 și atribuită sursei Pascu Iuliu, îl surprinde pe poet într-o discuție în fața Uniunii Scriitorilor. Nichita și-ar fi prezentat „în mod dramatic situația”, afirmând că este împiedicat să publice și că „în noile condiții politice și sociale își pierde personalitatea”. Sursa mai consemnează că poetul regreta că nu rămăsese în străinătate, asemenea lui Ilie Constantin sau Matei Călinescu.

Premiul Herder și închiderea dosarului

În 1975, perspectiva Securității asupra lui Nichita Stănescu începe să se modifice. Documentele rețin apariția unor articole care îl situau în fruntea valorilor literare contemporane și notează că volumele sale au fost publicate în Suedia, Anglia și Franța. Numele său a intrat și în discuție printre posibilii candidați ai Premiului Nobel pentru Literatură. Astfel, afirmarea externă care justificase inițial suspiciunea devenea o formă de prestigiu imposibil de ignorat.

Momentul decisiv este asociat cu premiul Herder. În raportul de închidere din 15 ianuarie 1976, Securitatea menționează: „Recent a primit marele premiu Herder din partea academiei din Viena, starea sa morală fiind îmbunătățită prin recunoașterea europeană”. Recunoașterea europeană este prezentată în document nu numai ca un succes cultural, ci și ca explicație pentru dispariția nemulțumirilor care declanșaseră urmărirea informativă.

Închiderea DUI „Socrate” nu echivalează cu o achitare și nici cu admiterea că suspiciunile inițiale au fost nefondate. A fost o decizie administrativă luată în funcție de utilitatea urmăririi. În logica aparatului represiv, Nichita Stănescu încetase să fie un caz care justifica o supraveghere permanentă și devenise o valoare culturală care putea servi imaginii externe a României. Dosarul conturează astfel o personalitate contradictorie, între prestigiu, vulnerabilitate, rivalități de breaslă și controlul unui stat care urmărea intelectualii, dar le putea valorifica notorietatea atunci când aceasta devenea profitabilă simbolic.