Cu prilejul retrogradării echipei de fotbal Universitatea Craiova şi revolta suporterilor din Bănie, care au ieşit pe străzi, spuneam dezamăgit: „Uite ce îi mai scoate pe români în stradă! Nu grija zilei de mâine, nici jafurile la vedere ale politrucilor, umilinţele de tot felul sau primejdia şomajului pentru copiii de acasă!”.
Ceea ce s-a întâmplat însă de câteva zile la Timişoara, unde oficialităţi locale au solidarizat cu suporterii echipei locale de fotbal retrogradate nu prin confruntare directă, ci prin şantaj sau cine stie prin ce alte jocuri de culise, ei bine, ce s-a întâmplat acolo mi-a atras atenţia. „Ole, ola, graniţă la Orşova” nu este un strigăt banal care s-a pierdut în neant şi nu s-a născut acolo, ad-hoc. Este foarte clar că între centru şi judeţele ţării, dar mai acut în Ardeal, nemulţumirile cresc în progresie geometrică.
Pentru a produce explozia nu este necesar să fugă Traian Băsescu cu elicopterul, căci dl Boc oricum îl foloseşte să-şi plimbe odraslele. Este necesar doar un meci de fotbal programat să aibă loc şi cineva, cu muşchi, să se contreze cu cei mulţi şi să zică „nu”. Hazardul stabileşte alte reguli de joc pentru că este construit pe alţi parametri culturali. Adică măsurile care nu deranjează în câmpia moldo-valahă vor stârni revolte aprige dincolo de munţi. Hazardul poate fi intuit prin cunoaşterea simbolurilor căci tot ele te pot ajuta să acţionezi la momentul potrivit. Despre cum funcţionează acest mecanism la scară istorică am să povestesc o întâmplare din istoria recentă a Banatului, dar care s-a consumat la mare distanţă de el. S-a întâmplat cu 90 de ani în urmă. În anul 1919. A fost atunci o vreme când, în timpul ultimelor negocieri înaintea semnării tratatelor de pace de la Paris – care au pus capăt Primului Război Mondial -, dl Clemenceau să nu mai primească pe nimeni. Era suficient de puternic să refuze delegaţii întregi şi suficient de influent ca să-i facă să aştepte pe cei puternici din spatele lor. Erau multe frontiere de trasat, cum nu mai văzuse Europa din 1815, după a doua cădere a lui Napoleon. Iar în acele clipe, Banatul urma să fie oferit în întregime noului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, cum a fost numită o perioadă Iugoslavia. Iar Clemenceau nu era departe să ratifice acest detaliu, unul nu foarte semnificativ faţă de altele mai importante care-l preocupau.
Ei bine, în acele momente a primit o vizită neprotocolară pe care nu o putea refuza. Pentru că nu putea şterge cu buretele o foarte veche relaţie de prietenie cu o femeie frumoasă şi inteligentă. Dar şi foarte influentă chiar acolo, la el acasă, în Franţa, pe care pretindea că o ţine ferm în mâinile sale. Femeia care intrase atunci la el şi bătea de-acum din picior, simulând nervozitatea, a fost Martha Bibescu. Şi i-a spus: „Cum îmi poţi face una ca asta? Păi, acolo, în Banat sunt toate moşiile strămoşilor mei Brâncoveni!”. „În care parte a lui”, a întrebat Clemenceau. Răspunsul Marthei a oferit României 75% din zona istorică a Banatului. Desigur, nu a spus adevărul. Ea era prelungirea anatomică a delegaţiei române care aştepta în vestibulul istoriei. Probabil că nici Clemenceau nu a crezut, însă şi-a schimbat decizia.
Banatul a fost punctul de iradiere a revoluţiei române din decembrie 1989 şi tot bănăţenii au fost aceia care au început lupta politică activă de rezistenţă la maghiarizarea forţată din vremea dualismului. De aici s-a extins apoi această luptă printre românii din Ardeal şi Partium (azi Crişana). Banatul este o zonă a seismelor istorice. Deşi pare a fi o provincie excentric plasată şi fără prea mare interes pentru clica de politruci mitici, un meci de fotbal ratat la Timişoara va putea să determine elicopterul care plimbă odraslele d-lui Boc să caute în zadar un loc de aterizare, iar camarila prezidenţială să facă galerie de una singură unui meci pierdut cu anticipare. Este ca şi cum ai continua să alergi deşi cursa s-a încheiat de mult.
