Dacă în condiţii de vid oamenii nu au aproape nicio şansă de a rezista fără aer mai mult de câteva secunde, in cazul scufundătorilor şansele sporesc semnificativ, scrie BBC.
În 1965, costumul spaţial purtat de un angajat al NASA s-a rupt accidental, expunându-l pe acesta condiţiilor de vid din camera în care se afla. După 15 secunde, omul a leşinat. În condiţii de presiune extrem de redusă şi la temperatura corpului, fluidele se evaporă, dar angajatul NASA a fost norocos. În momentul în care şi-a revenit, ultima amintire pe care o avea era cea a salivei care pur şi simplu începuse să îi fiarbă pe limbă.
Scufundatorii profesionişti beneficiază de condiţii mai puţin periculoase. Recordmenul la rezistenţă sub apa la mare adâncime, fără tub de oxigen, este Herbert Nich, care s-a scufundat la adâncimea de 214 metri într-un costum special, ramanand sub apă timp de patru minute şi jumătate. Urmează apoi recordul danezului Stig Severinsen, care şi-a ţinut respiraţia 22 de minute, într-o piscină din Londra.
În cazul scufundătorilor, secretul este acelaşi: antrenament, psihologie şi o pregătire atentă. Scufundătorii vorbesc deseori despre necesitatea de a intra într-o stare meditativă şi de puternică relaxare în momentul în care se scufundă, fapt care le reduce ritmul cardiac. Acest efect poate fi obţinut şi pe alte căi, aşa cum a fost cazul unei fetite care, în 1986, a supravieţuit timp de 66 de minute sub apă aproape de punctul de îngheţ, pentru că hipotermia a redus metabolismul aproape la zero. Importantă este şi pregatierea scufundărilor: înainte de a atinge recordul, Severinsen a inspirat doar oxigen pur timp de 20 de minute. Astfel, ţesuturile sale au devenit hipersaturate cu oxigen, iar plămânii au fost eliberaţi de cantitatea reziduală de dioxid de carbon.
Însă, pe lângă aceşti factori, natura dă şi ea o mână de ajutor. Scufundători sau nu, cu toţii suntem supuşi reflexului de imersiune al mamiferelor, cel care le permite mamiferelor acvatice, dar şi celorlalte, să-şi optimizeze respiraţia şi bătăile inimii, pentru a rezista cât mai mult în condiţii de imersiune. Totodată, s-a constatat că scufundătorii profesionişti din Brazilia au plămâni semnificativ mai mari decât oamenii obişnuiţi, în timp ce scufundătorii japonezi şi coreeni au cu 10% mai multe globule roşii.
Experimentele au demosntrat că mamiferele ar putea supravietui chiar fără a respira aer, ci un lichid. Nu este vorba de oxigenul lichid, care nu se găseşte în această stare decât la -200 de grade Celsius, ci despre perfluorocarburile oxigenate. Ele sunt incolore şi inodore, nu sunt toxice. În anii 1960, un experiment a arătat că pisicile şi soarecii scufundaţi în perflourocarbură au supravieţuit timp de câteva zile. Explicaţia ţine de faptul că aceste substanţe conţin mult mai mult oxigen pe unitatea de volum decât aerul. Supravieţuirea nu este însă posibilă decât un interval scurt, deoarece plămânii mamiferelor nu au forţa de a elimina litri de lichid. Metoda perfluorocarburii oxigenate este uneori folosită la tratarea copiilor născuţi prematur, ai căror plămâni nu sunt capabili să se ventileze singuri.
