Dacă opoziţia politică e ţinută în corzi de actuala putere (mă refer la opoziţia partidelor parlamentare, că de opoziţia restului partidelor, de care nu se mai aude nimic, putem spune că e egală cu zero, societatea nu profită de pe urma lor), e normal să încerce să iasă din penumbră opoziţia sindicală, a populaţiei salariate crunt lovite de criză. Au intrat deja în limbajul de lemn şi şomajul, şi criza economică şi financiară, şi incompetenţa guvernanţilor, de atâta repetat. Guvernanţii lui Boc-PDL-Băsescu ne asigură că situaţia Greciei e mai rea decât a României, să stăm liniştiţi, în timp ce Opoziţia se plânge că n-avem cultura sindicală a grecilor, să găsim soluţii. Boc se laudă cu un şomaj mincinos, numai al celor ce sunt înregistraţi la centrele de muncă (fără zilierii la negru, care măresc la 30 la sută nefericiţii fără slujbă). Este îngrozitor să vezi că familişti în toată firea nu mai au din ce să trăiască şi caută fier vechi în halele dezafectate sau în cuiburi de pământ ale fostelor forje, unde se arunca zgura, să-l vândă şi să facă un ban.
Marele partid al protecţiei sociale, PSD, se spală pe mâini, că nu e el la putere să fie tras la răspundere pentru scăderea dramatică a veniturilor – marele lider sindical Miron Mitrea a uitat de mult că a fost trimis în Parlament să apere interesele sindicaliştilor, azi el e domnul dracu’, cu casă în Alpi şi coordonator de mafii locale. Alt mare lider sindical, Marian Sârbu, care a părăsit PSD, se simte solidar cu Băsescu şi ai lui, dând de gustul puterii cât a contribuit din opoziţie la legile contestate de salariaţi, legi ale salariilor şi ale pensiilor unitare de mizerie. Azi Sârbu luptă împotriva sindicaliştilor (deşi se laudă că, din contră, le vrea binele celor ce s-au trezit cu salariile micşorate, după aplicarea legii salariilor unitare) şi a pensionarilor, cu pensii umilitoare. E chiar curios că un tânăr europarlamentar din PSD şi-a amintit de pensionari şi ar vrea să organizeze un referendum pentru creşterea punctului de pensie (raportat la salariul mediu) – dar şi aici cred că e vorba mai mult de o acţiune politică revanşardă, care vrea să întoarcă moneda referendumului (pus în aplicare abuziv de Băsescu).
Dinspre PNL nu se mai ştie nimic, n-are treabă cu sindicaliştii, liderul maxim, Crin Antonescu, a dispărut din peisaj (cu tot cu Ludovic Orban), iar fostul premier Călin Popescu Tăriceanu (care a reuşit, cât a stat în fruntea guvernului, să ţină sub capac nemulţumirile sindicale, satisfăcându-le de fiecare dată dorinţa; mai puţin în Educaţie, pe bună dreptate, când s-a votat electoral în Parlament creşterea cu 50 la sută a salariilor, vistieria statului neputând suporta o asemenea creştere; viteazul PDL, aflat la guvernare din decembrie 2008, şi-a pus cenuşă în cap, ţine azi profesorii sub obroc, nu le măreşte nici un salariu, din contră, le mai taie şi din ce au avut pe vremea guvernului Tăriceanu)…
Şi când te gândeşti la colaborarea de succes PNL-PSD, când PNL conducea minoritar guvernul (alături de UDMR), iar PSD îl susţinea din umbră. Azi nu mai e posibilă o asemenea colaborare, PSD nu-l mai are în frunte pe Mircea Geoană-cel-prostănac (altfel, dovedit abil), ci-l are pe Victor Ponta-cel-isteţ (care a aruncat peste bord alianţa tacită cu PNL, din motive ideologice), să se bucure duşmanii…
Ne vom trezi cu mişcări sindicale de stradă contestatare violente? Fiindcă pluteşte în aer o exasperare de rău augur: de ce mai merită să trăieşti în România, dacă eşti călcat în picioare, dacă n-ai bani nici de pe o zi pe alta? În condiţiile în care familiile nu mai au cu ce să-şi întreţină copiii, fiind îndatorate până peste cap – şi de ce? Deoarece guvernanţii s-au dovedit proşti? De ce nu sunt schimbaţi? De ce Băsescu îl menţine pe acelaşi Boc neputincios, care dă salarii şi pensii din credite obţinute pe plan intern sau extern şi măsurile anticriză luate au afundat şi mai rău ţara în fundătură?
Dacă priveşti spectrul social românesc, numai sindicatele au mai rămas în opoziţie (dar şi ele sunt divizate, fiecare lider îşi arată muşchii după propriul interes). Cândva mai era în opoziţie şi „societatea civilă”, cu marii intelectuali anti-PSD şi anti-PNL, azi ei sunt cumpăraţi pe nimic de regimul Băsescu-PDL, nu mai cârâie nimeni, în discursurile publice sunt „constructivi”, împăciuitori, „neutri” – rar mai scapă din lanţ câte unul în mass-media şi întreabă: unde vedeţi voi dictatura lui Băsescu? Numai fiindcă poporul vrea azi un Parlament unicameral? Păi Băsescu vrea să facă economii la bugetul de stat.
Din contră, putem vorbi de dictatura lui Crin Antonescu şi a lui Victor Ponta, care-şi ţin partidele în poziţie de drepţi, acum putem vorbi de dictatura sindicatelor, fiindcă-şi cer drepturile în stradă, în loc să înghită găluşca urării prezidenţiale cu „Să trăiţi bine!”.
Băsescu ţine în frâu în continuare opoziţia politică parlamentară (cu schimbarea lui Geoană de la Senat, cu schimbarea Constituţiei) şi distrage pe cât poate atenţia de la atât de gravele probleme economice şi sociale cu care se confruntă România. Abia situaţia de criză explozivă ar putea reforma România, în final? Aceste probleme pot radicaliza mişcările de contestare şi pot revoluţiona reforma.
