Expoziţia cu caracter retrospectiv “Tonitza, armonii de culoare”, care marchează împlinirea a 70 de ani de la dispariţia artistului, este deschisă la Muzeul Naţional Cotroceni până la 10 mai. Cele 80 de lucrări de pictură şi grafică expuse sunt cu atât mai interesante, cu cât multe provin din muzee din ţară, fiind mai greu accesibile publicului bucureştean.
Universul acestui pictor, care era considerat la începutul deceniului al patrulea al secolului trecut cel mai important artist în viaţă, este trasat sugestiv de organizatori, cu o preferinţă pentru o anumită latură a creaţiei, cea mai marcată de decorativism şi de aplecările sale japonizante.
Un portret de japoneză şi un bust de femeie cu turban alb, cu ochii oblici deveniţi numai o linie, deschid de altfel expoziţia, alături de un “Autoportret cu pălărie”, lipsit de dramatismul pe care suntem obişnuiţi să-l descoperim în autoreprezentările artistului. Desigur, “ochii de cărbune” care au devenit un stereotip în alocuţiunile despre arta lui Tonitza se întâlnesc în cele mai multe dintre portretele de copii prezentate.
Alături de ei însă apar lucrări remarcabile prin figurarea sintetică a personajelor, cum ar fi ”Femeie în negru”, înveşmântată aproape monahal, pe a cărei figură sunt abia sugerate trăsăturile. Personajul devine astfel o metaforă, o întrupare a unei complexe stări de spirit în care drama şi liniştea se împletesc.
O anume cochetărie, ce ţine de influenţele Art Nouveau din pictura tonitziană, se desprinde din autportretul deja amintit sau din “Portret de femei în profil”, în care, pe bustul realizat în curbe graţioase, se ridică figura ascunsă aproape în întregime de o pălărie roşie cu pană. Caracterul decorativ este accentuat de fondul savant modulat, din care personajul se desprinde, sub o lumină dirijată, destul de rar întâlnită în opera artistului.
Portretele de copii se conformează, în majoritatea lor, stilului inconfundabil. Figurile ca de păpuşă, cu ochii lipsiţi de cornee, al căror iris marchează întreaga figură, introduc un sentiment dramatic, atenuat însă de fondurile decorative, cu frunze sau flori. O figură interesantă este cea din “Băiatul pădurarului”, cu ochii de un verde intens şi părul blond, detaşându-se pe fondul de frunziş, într-o rafinată armonie cromatică.
Un grup de trei portrete, “Steluţa Dembinschi”, “Lehrman” şi “Portret de bărbat”, aduce o notă diferită faţă de majoritatea tablourilor aparţinând acestui gen, prin fidelitatea faţă de model. Aceeaşi combinaţie de dramă şi decorativ apare însă şi aici, în figura femeii a cărei melancolie trădează o vagă amintire a lui Modigliani sau în excelentul raport cromatic dominat de roşul halatului lui Lehrman, ce introduce o atmosferă ambiguă. Nu lipseşte nici portretul cu adevărat dramatic, realizat în tuşe ce ţin de expresionism: “Soţia artistului”.
Nu puteau lipsi, evident, peisajele şi portretele din Balcic şi din Dobrogea, zone care au marcat puternic atât pictura, cât şi grafica artistului, dând unele dintre cele mai pitoreşti portrete de copii sau de tătăroaice. Se remarcă “Zi tristă la Balcic”, un peisaj copleşitor prin peretele vertical ce domină scările către cartierul tătărăsc şi prin creionarea celor două siluete umane, nepersonalizate, în ale căror linii descendente este plasată întreaga încărcătură emoţională a compoziţiei. Alături de celelalte peisaje solare de pe malul mării apar şi câteva imagini din zona bucureşteană, cum ar fi “Cartierul Tunari”, zone în general umile, lipsite de exuberanţă.
Indiferent de subiect, de gravitatea sau de “frivolitatea” lui, privirea este copleşită de simfonia cromatică a creaţiilor lui Tonitza. Urmaş declarat al lui Luchian (există în expoziţie şi un portret al acestuia, în creion), pictorul construieşte în pastă, căreia îi conferă o strălucire de email de cele mai multe ori. Chiar dacă în unele compoziţii linia devine vehiculul sentimentului comunicat de artist (Tonitza este în egală măsură un desenator redutabil), valorarea savantă a suprafeţei pânzei, armoniile cromatice subtile rămân caracteristicile ce l-au propulsat în primul eşalon al artei româneşti interbelice.
Expoziţia de la Muzeul Cotroceni este unul dintre prilejurile, din în ce mai rare, de reîntâlnire cu opera unui creator important pentru istoria artei noastre. Bine gândită ca panotare, subliniind faţete diverse ale creaţiei artistului şi însoţită de un catalog elegant (din păcate lipsit de un aparat critic), ea oferă bucuria unei vizite în lumea lui Nicolae Tonitza, vizită pe care publicul o va putea repeta, probabil, peste destul de lungă vreme.
