Brambureală în trafic, înjurături, gropi, cucoane căscăbunde, speriate de borduri şi de maşinile din preajmă. La radio, atenţie, scrieţi! Începe rapid cel mai trăsnit şi ilegal comerţ cu putinţă! Vă comunicăm prima serie de patru numere. Dacă le ştiţi, puteţi câştiga 400 de euro! Asculţi şi câştigi! Rămâneţi pe frecvenţa noastră!Îmi văd de drum, ei îşi văd de muzică şi dintr-odată intră cineva în direct. Ştiţi cifrele? Le ştie ca pe apă, semn că omul le scrisese şi, de îndată ce a primit legătura telefonică, le-a citit dintr-o suflare. Uraaa, uraaa! De când mă chinuiesc să vă prind! Ce faci cu banii câştigaţi, Costele? Schimb cauciucurile maşinii şi-i cumpăr nevesti-mii un cadou baban de ziua ei! Aşa te vrem, soţ model şi şofer de clasă! Şi La Mulţi Ani pentru nevastă! Ascultă şi câştigi! La fel să faceţi şi dumneavoastră! Urmaţi-l pe Costel şi faceţi 400 de euro la un simplu telefon! Dar fiţi atenţi, nu care cumva să pierdeţi un număr!
Cu câţiva ani în urmă, o televiziune românească lansase un slogan şi mai nebun. Priveşti şi câştigi! Nu trebuia să faci nimic altceva decât să caşti gura la respectivul post. Un milion de oameni se holbau şi doi se alegeau cu nişte bani de tocat. Ceilalţi 999.998 rămâneau cu timpul pierdut. Ce contează? Telespectatorii se distrau, palpitau niţel, iar televiziunea îşi rezolva problema audienţei.
Povestea cu premiile în bani pentru ascultători nu este nouă. Se desfăşoară pe mai toate radiourile mai răsărite (cele amărâte nu au bani de dat cadou!). Unii au forme şi mai simpluţe de a lipi ascultătorii de postul lor de radio. Îi tentează în concursuri gen „Cine ştie câştigă” sau „Cine ghiceşte pleacă nu ştiu unde”. Toate acestea nu sunt decât operaţiuni modeste de marketing, desfăşurate în perioada de măsurare a audienţei posturilor de radio. Cum trece intervalul de evaluat, cum adio. Ia vedeţi-vă de serviciu, oameni buni! Ce vreţi, toată ziua după câştiguri de la radio? Undele hertziene nu-s câmp al muncii!
Despre ce este vorba? Despre o cumpărare directă a unei audienţe care mai apoi este vândută clienţilor. O tehnică simplă de a păcăli interesul ascultătorilor pentru un post sau altul. Dacă radiourile religioase ar mări exagerat numărul premiilor şi fiecare ar consta în câte 1.000 de euro, brusc ascultătorii ar năvăli pe respectivele frecvenţe, devenind pe nesimţite interesaţi. Dacă premiile s-ar acorda zi şi noapte, am avea o creştere impresionantă a numărului de credincioşi? Nu ştiu ce să răspund la o asemenea întrebare. Un lucru e cert. Că de îndată ce premiile sunt stopate, audienţa respectivei frecvenţe scade semnificativ. Ceea ce înseamnă că audienţa din timpul cumpărării ascultătorilor şi telespectatorilor nu este aceeaşi cu cea din perioada fără pomeni. Cu alte cuvinte, o audienţă artificială şi temporară este vândută clienţilor cu pretenţii de rigurozitate. Operaţiunea pare indiscutabilă.
Problema cumpărării de audienţă se duce într-o zonă extrem de sensibilă. Numărarea în direct a snopului de hârtii de 500 de euro nu face din Dan Diaconescu un ins mai deştept. Şi nici din OTV un post mai onorabil. Ar fi ca şi cum la fiecare emisiune ar oferi drept premiu câte un Boc mai mic care să lucreze în gospodăria câştigătorului. Sau câte un miel de Paşte. Sigur, povestea cu sticla norocoasă nu are nici o legătură cu televiziunea de tip jurnalistic. E mai degrabă un fel de tele-shopping. Nimic mai mult. Aşa ar şi trebui prezentată: Tele-shopping cu Dan Diaconescu!
Abia acum ajungem la problema de fond! Cât de tolerabilă, de morală şi de profesională este publicitatea pentru mass-media în mass-media? Dacă Dinu Patriciu ar avea şi un post de radio, şi unul de televiziune şi, împreună cu ziarul „Adevărul”, ar oferi zilnic un premiu de 50.000 de euro, s-ar mai îndrepta cineva spre ziarele şi televiziunile celorlalţi? Să zicem că un grup cu aceiaşi bani şi premii este fascist sau comunist. Dar bombardează populaţia de dimineaţa până seara? Nu ne trezim cu o distorsiune majoră şi în presă, şi în orientarea populaţiei?
Complicaţiile nu s-au terminat. Un ziar care este promovat de un post de radio şi de unul de televiziune din acelaşi grup (la preţuri convenabile de publicitate – dacă ele sunt vreodată evidenţiate) este egal cu un ziar care nu face parte dintr-un grup de media? Răspunsul este categoric nu. Şi libertatea de exprimare a celui mic, fără bani de publicitate, nu este egală cu libertatea de exprimare a celui care oferă ziarul împreună cu săpun, cafea, parfum, pixuri sau enciclopedii.
Târgul disperat de ascultători, telespectatori şi cititori duce logic la o interzicere a publicităţii în mass-media pentru mass-media. Măcar pe radio şi televiziune. Unele ţări europene chiar au recurs la reglementări în domeniu. La noi, CNA, în loc să se ţină de coterii şi jocuri politice, mai bine ar reglementa această piaţă mai ceva decât piaţa de papagali, iepuri şi alte animale mici, printre care tropăie câte un hipopotam şi câte un elefant.
