Mile Cărpenişan a luptat până în ultima clipă de viaţă pentru cauza lui Daniel Răduţă, tânărul care are nevoie de un transplant. Neglijându-se pe sine, a participat cu tot sufletul la campania de strângere de fonduri pentru conaţionalul lovit de o boală gravă. Şi-a ascuns propria suferinţă pentru a scoate la lumină binele din noi. Pentru Daniel Răduţă s-au adunat peste 100.000 de euro. Pentru transplantul de care avea el nevoie, nimeni nu s-a ocupat. A dăruit pentru a primi binele din cer. N-a spus nimănui că şi el avea nevoie de un transplant.
Pe Mile Cărpenişan nu l-au ucis rachetele sau obuzele NATO pe când era, împreună cu bunul său prieten Sorin Bogdan, corespondent de front la Belgrad, ci virusul de o mie de ori mai invaziv decât HIV, virusul hepatitei C. Mile a plecat la 34 de ani, fiind victima unui sistem medical românesc criminal. În zadar am solicitat ultimelor două guverne să facă ceva pentru limitarea răspândirii nemiloaselor virusuri hepatice. În România, numai în datele oficiale, sunt peste un milion de infectaţi cu virusul hepatitei B şi nimeni nu face nimic. Măcar de le-ar explica cineva oamenilor riscurile la care se expun în sistemul medical.
Mile Cărpenişan şi Sorin Bogdan, bănăţeni de-ai mei, au scăpat din zeci de atacuri sau ambuscade. La bombardamentul asupra Ambasadei Chinei din 1999 au reuşit să supravieţuiască pentru că au întârziat cinci minute. Balcanici fiind, au transformat tragicul în comic.
Cei doi erau corespondenţii ai Antenei 1 şi ai PRO TV-ului în capitala supusă bombardamentului american. La un moment dat, Ion Cristoiu, director pe atunci al „Cotidianului”, prosârb în comentarii, s-a autoinvitat la hotelul ziariştilor din Belgrad. I-a găsit pe cei doi lejeri, destinşi şi interesaţi de viaţa de zi a oraşului. Mare i-a fost mirarea piticului analist când cei doi mergeau la bere, de parcă nimic nu s-ar fi întmplat. “Dar războiul, unde e războiul?”, întreba cel poreclit Jack, prin redacţii. “Răbdare”, au cerut cei doi, explicându-i că doar la declanşarea sirenelor oamenii se retrag în buncăre sau sting luminile. Ziariştii curajoşi urcându-se pe acoperişul clădirii de peste 14 etaje.
În seara respectivă, nimic. Pauză. Nici o alarmă, nici un atac. Linişte totală. Ion Cristoiu era copleşit. Venise ca pentru război, iar, când colo, terasele erau pline. Gata de taifas. Tinerii jurnalişti români erau speriaţi că se va duce directorul în ţară şi va povesti că de fapt războiul nu e decât o cacealma de media. Noroc că l-au convins să mai rămână. După ce şi-a consumat agenda “diplomatică”, a venit seara la locul de întâlnire. “Acum ce-o mai fi?” Spre “norocul’ lui Mile şi al lui Sorin, la 22 trecute fix a pornit alarma. Atacuri, trasoare, rachete, bombardamente şi Ion Cristoiu, urcat pe acoperişul bătăliilor lumii. La un moment dat, a văzut în orizontul apropiat ceva strălucitor. Speriat, a început să ţipe: “Ceva roşu… vine”. Un iureş nemaiîntâlnit şi o explozie la câteva sute de metri i-au salvat. Prezent cu vesta de camuflaj, voinicul editorialist şi-a pierdut tot curajul strângând în braţe un stâlp de antenă. Mile îl sfătuise că suflul rachetei l-ar putea arunca în aer. Cei doi au povestit mulţi ani cât de înfricoşat era “curajosul” editorialist. De teamă, acesta a părăsit a treia zi teatrul de luptă şi nu a mai apucat să scrie de atacul asupra Ambasadei Chinei. În schimb, a tras editoriale-fluviu despre eroii de la Belgrad: MILE şi SORIN.
Pe Mile nu l-a răpus războiul, ci atacul nemilos al virusurilor din noi.
Alături de bunii săi prieteni îi transmitem şi noi: “Vidimo se, brate!” din melodia sa preferată: Prica o Vasi Ladackom, pe care a tradus-o pe site-ul său.
