Intelectualii raialei

Motto: „Contribuţia tovarăşului Nicolae Ceauşescu” este „o operă multilaterală şi complexă, unitară în substanţa sa logică şi gnoseologică” (acad. Ştefan Pascu, preşedintele Academiei RSR)

Raialei economice i-a corespuns până la substituire raiaua intelectuală. Acest ţinut neaşezat, nereglementat în profunzimi, este ţara lui „merge şi aşa” deoarece „a munci este o pedeapsă”. Aici au fermentat adaptările cele mai spectaculoase, groteşti şi ades vulgare, căci ierarhiile au fost inversate printr-o experienţă seculară. Nu întâmplător locuitorii raialei au „psihologia metisajului”, psihologie care cultivă şi caută cu disperare dorinţa, „legitimarea printr-un părinte sau măcar un strămoş venit din soare apune”. Intelectualul metis printre indigeni este asemenea unui copac transplantat, pe care grădinarul a uitat să-l ude. Metisul are acute sentimente de inferioritate, se simte provincial, în afara lumii din marile metropole. Tocmai de aceea „şi-a lepădat garderoba adecvată şi se îmbracă după modelul Parisului, al Berlinului sau al Londrei, localităţi cu climă temperată. Notarul satului Glodeni poartă vara şi iarna pantofi uşori de chevreau ca la Versailles, în locul tovalului. Rezultatul? Reumatisme timpurii, sciatice, artritisme. În raia, munca intelectuală este un destin ingrat, muncă de sisif sau condamnare la munca de salină. Condiţiile exterioare nu sunt propice”, descria cu minuţiozitate Petre Pandrea din experienţa sa de viaţă valahă.

Intelectualii raialei „sunt sfioşi până la sperietură faţă de Europa”, dar deosebit de intransigenţi cu aceia dintre ei care au curajul să le descrie adevăratul chip. Faţă de nonvalorile în ascensiune financiară „sunt lipsiţi de curaj”, iar faţă de realele valori care se pierd în anonimat „sunt săraci în probleme, chiar dacă sunt vioi cu duhul” şi tocmai de aceea „au complexe de inferioritate nimicitoare, ajung ca nişte harabale, cu frâne de oţel ruginit, pe roţi de lemn”.

În raiaua intelectuală, pe aşa-zişii aristocraţi ai spiritului, care se bucurau chiar de notorietatea de a fi opozanţi ai raialei, realitatea dosarelor statului totalitar comunist îi prezintă ca pe nişte bieţi turnători care tremurau în faţa ofiţerului de serviciu luând într-o mână denunţul colegilor lor, iar în cealaltă mână plicul pentru serviciile aduse statului.

Valahul orăşenizat al raialei îşi plasează capitalul supranumerar în ţoale sau obiecte uşor transformabile în lichid, de pildă un aragaz suplimentar. Orăşenii raialei au mai descoperit talciocul pentru stingerea focului diversităţii. Oare cine îşi mai plasează capitalurile în suflete omeneşti? În raia abundă decepţioniştii pe care îi găseşti mai ales printre politicienii „care una au gândit, una au spus şi alta a ieşit în practică”. În raia se trăiesc „spaime nocturne” care năvălesc în gândurile unora, puţini la număr. Este foarte clar că „fără pedagogia cotidiană a fiinţei umane ajungem la sălbăticii nemaipomenite”.

Primenirea ar fi trebuit să fermenteze printre gânditori, dar intelectualii raialei au preocupări în imediat, gastro-intestinale, „râgâitul intim al micii perfidii” fiind opera magna a multora dintre ei. „Scoală tu ca să şed eu” este lozinca fiecărui vânător de funcţii, iar aceia care nu acceptă obedienţa sunt margializaţi deliberat. De aici exodul multor oameni vii către alte meleaguri, indiferent de statut social.

Povestea raialei intelectuale, a metisajului obedient începe din cele mai înalte poziţii instituţionale.

În ianuarie 1988, preşedintele Academiei Republicii Socialiste România, academicianul Ştefan Pascu, afirma că „opera teoretică şi practică a tovarăşului Nicolae Ceauşescu… este vastă şi complexă, ea inaugurând o epocă nouă, care cu mândrie este numită, «Epoca Nicolae Ceauşescu»” (acad. Ştefan Pascu, «Concepţia tovarăşului Nicolae Ceauşescu privind rolul ştiinţei şi culturii în dezvoltarea societăţii româneşti», România Literară, XXI, nr.5, 28 ianuarie 1988, p.13).

Un alt fost academician, Cristofor Simionescu, inginer chimist altfel, era convins că „de numele tovarăşului Nicolae Ceauşescu, devenit simbol al gândirii şi patosului revoluţionar, este indisolubil legată o operă ale cărei proporţii depăşesc în dimensiuni şi densitate pe a celor mai virtuoşi înaintaşi” (Cristofor Simionescu, «Concepţie de vizionar», Revista de istorie şi teorie literară, anul XXXIII, nr.1, ianuarie-martie 1985, p.7)

Un renumit istoric literar, italienist, dar şi membru al Academiei Române a fost Alexandru Balaci. Acesta şi-a exprimat adeziunea faţă de partid astfel: „Am avut cinstea ca la recenta Adunare Generală a Academiei Române să susţin, cu justificată mândrie şi deplin sens de adeziune, propunerea de alegere a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al PCR, ca membru titular şi preşedinte de onoare al celui mai înalt for cultural al ţării, Academia Română” (Alexandru Balaci, «Un nepreţuit îndrumător», Revista de istorie şi teorie literară, anul XXXIII, nr.1, ianuarie-martie 1985, p.10).

Profesorul univ. dr. C. Gh. Marinescu (astăzi şi el academician!) scria în ianuarie 1989 „în spiritul concepţiei secretarului general al PCR, tovarăşul Nicoale Ceauşescu, cuprinse în Tezele din aprilie… etapă decisivă a edificării civilizaţiei socialiste” (C. Gh. Marinescu, «Patriotismul socialist – dimensiuni actuale», Tribuna, XXXIII, 12. 01. 1989).

Mulţi universitari au îmbrăţişat limba de lemn a omagiului voluntar, unii dintre ei fiind astăzi şefi de catedre universitare sau cu funcţii decidente prin ministere sau învăţământul universitar românesc.

Profesor dr. Ştefan Costea scria în anul 1988 despre „tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a cărui gândire teoretică profundă a conferit noi sensuri dezideratului identităţii culturale naţionale” (Ştefan Costea, «Identitate şi creaţie», Amfiteatru, XXII, nr.1, ianuarie 1988, p. 4).

Prof. Univ. dr. inginer Ion Ungureanu, pe vremea când era doar asistent universitar dr. scria astfel: „(…) Concepţia tovarăşului Nicolae Ceauşescu privind dezvoltarea culturii noastre socialiste oferă o perspectivă teoretică generoasă pentru afirmarea culturii româneşti” (Ion Ungureanu, «Umanismul, esenţă şi aspiraţie», Amfiteatru, XXII, nr. 1, ianuarie 1988, p.3).

Prof. Univ. dr. Ion Rebedeu, nu demult pro-rector pentru învăţământul postuniversitar şi activitatea editorială la Universitatea «Spiru Haret», scria în 1988 despre „promovarea consecventă a spiritului revoluţionar”: „(…) în concepţia partidului nostru, a secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, misiunea istorică a construirii socialismului şi a comunismului în România… implică necesitatea ridicării spiritului militant” (prof. univ. dr. Ion Rebedeu, Amfiteatru, XXII, nr.1, ianuarie 1988, p. 5).

Prof. Univ. dr. Gheorghe Marcu scria în anul de graţie 1989 despre: „(…) tovarăşul academician dr. inginer Elena Ceauşescu, preşedinta Consiliului Naţional al Ştiinţei şi Învăţământului, savant de largă recunoaştere internaţională (…) lucrând nemijlocit alături de stimatul conducător al partidului şi statului nostru, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, genial ctitor şi strateg al României moderne” (Gheorghe Marcu, «Afirmarea plenară a ştiinţei şi învăţământului la Babeş-Bolyai», Tribuna, anul XXXIII, 5 ianuarie 1989, p. 1).

Pe vremea când era în poziţia de rector al Institutului de Arte Plastice «Nicolae Grigorescu», dna Ecaterina Teodorescu era de părere că: „Pentru strălucitul strateg al partidului nostru, arta izvorâtă din popor şi creată pentru popor reprezintă una dintre comorile spirituale cele mai de preţ, iar tovarăşul Nicolae Ceauşescu a repetat cu numeroasele prilejuri acest adevăr incontestabil” (rector Ecaterina Teodorescu, «Erou între eroii neamului», Amfiteatru, XXII, nr. 1, ianuarie 1988, p. 3).

Ion Irimescu, artist al poporului până în anul 1989, a publicat articolul «Partidul – ziditor de frumos», în care afirma: „(…) Partidul simbolizează în cel mai înalt grad, pentru noi toţi, vocaţia construcţiei socialiste a creaţiei. (…) Poate că simbolul cel mai grăitor al creativităţii pe care a stimulat-o… este Festivalul Naţional «Cântarea României», născut din strălucita iniţiativă a tovarăşului Nicolae Ceauşescu” (Ion Irimescu, volumul omagial «Arhitect şi constructor de ţară», p. 249).

Adrian Severin, fost ministru de Externe al României, scria reportaje despre Festivalul Naţional al Artei Studenţeşti „dedicate Congresului al X-lea al U.T.C. şi Conferinţei a X-a a Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România, precum şi pregătirii Congresului educaţiei politice şi culturii socialiste” (Convingeri Comuniste, nr.2, 1976, p.2).

Dinu Flămând este mai nou, în afară de poet, eseist, traducător, comentator politic al actualităţii în presa românească şi în cea internaţională şi un autodeclarat „intelectual francez”. Pe vremea când nu se putea lăuda cu atâtea calităţi intelectuale, Dinu Flămând scria despre „cuvântarea rostită de tovarăşul Nicolae Ceauşescu cu ocazia decernării titlului de doctor în ştiinţe politice şi a titlului de doctor în economie”. Dinu Flămând de atunci recunoştea că „secretarul general al partidului sublinia o idee de mare importanţă pentru studiul ştiinţelor social-politice: «Sunt teze care la un moment dat pot fi juste, dar care, după un anumit timp, în altă perioadă, în alte condiţii, nu mai corespund realităţii»” (Dinu Flamând, Amfiteatru, anul XIII, 2.02.1978, p. 3).

Profesor univ. dr. Viorel Cozma scria în anul 1989 poezia «O luminoasă faptă»: „Cu Ceauşescu-n frunte, mereu la datorie/Am cunoscut ce-nseamnă deplin stapâni să fim/Pe fericirea noastră, iar calda omenie/Prin el ne este fapta şi ideal sublim” (Viorel Cozma, p. 53 în antologia publicată de Editura Albatros în 1989, «Trăim în miezul unui ev aprins»).

Grid Modorcea, „cel mai important scriitor român în viaţă”, cum este descris de regizorul Dumitru Dinulescu, a publicat multe articole demne de un mare scriitor. Iată unul dintre aceste texte: „Printre conceptele de bază ale gândirii politice a partidului nostru, fundamentate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, se află şi conceptul de conştiinţă revoluţionară. (…) Şi în recenta Expunere din 29 aprilie 1988 preşedintele României acorda conştiinţei revoluţionare un rol fundamental în activitatea politico-ideologică, în munca de educare a maselor, configurând în jurul acestui concept însuşi portretul moral al omului nou” (Grid Modorcea, România Literară, anul XXI, nr. 23, 2 iunie 1988, p. 5). Între timp, „conştiinţa revoluţionară” a dlui Modorcea a căpătat alte valenţe, mai capitaliste.

Criticul de artă Cornel Ostahie a scris în anul 1987 că „a fi scriitor în România socialistă de azi înseamnă înainte de toate – aşa cum sublinia secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu (…) a beneficia de şansa rar întâlnită pe care ţi-o oferă cu generozitate (…) acest timp eroic” (Corneliu Ostahie, SLAST, anul VII, nr. 51, 19 decembrie 1987, p. 5).

Cine nu a auzit de Dina Cocea? Frumoasa, inteligenta şi talentata actriţă Dina Cocea? Foarte puţini ştiu însă că îi scria Elenei Ceauşescu „din toată inima” cam în felul următor: „(…) Tovarăşa Elena Ceauşescu trece prin spaţiul acesta pe care-l simt în adâncul fiinţei mele, cu o convingere în bine şi în adevăr… ziua tovarăşei Elena Ceauşescu este o sărbătoare aureolată de urările Anului Nou… din toată inima îi urăm La mulţi ani!” (Dina Cocea, România Literară, anul XXI, nr. 2, 7 ianuarie 1988, p. 3.). Pentru ce o femeie inteligenta, şarmantă, talentată omagia o altă femeie aflată în tabăra adversă? Pentru poziţia de preşedintă a Asociaţiei Oamenilor de Artă din Instituţiile Teatrale şi Muzicale din Republica Socialistă România! Acesta a fost compromisul!

„Marea regizoare” de azi Cristina Ioviţă a scris în 1983, când era preşedinta Consiliului Asociaţiei Studenţilor Comunişti de la I.A.T.C., că „ideile revoluţionare ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu au catalizat puternic dezvoltarea artei şi culturii socialiste” (Cristina Ioviţă, «Epoca Ceauşescu – Epoca împlinirii culturii şi artei», Convingeri Comuniste, nr.1, 1983, p. 3).

Profesorul universitar Alexandru Tănase a publicat în noiembrie 1989 articolul «Cultura şi valorile socialismului» din care oferim un fragment: „(…) Socialismul reprezintă îmbinarea armonioasă între adevărurile universale ale socialismului ştiinţific şi valorile naţionale ale patriei; cultura socialistă şi comunistă decurge din însăşi logica istoriei, este modalitatea superioară, singura consecvent umanistă şi ştiinţifică, de existenţă şi rodnicie optimă a valorilor patriei” (Alexandru Tănase, România Literară, anul XXII, nr. 45, 9 noiembrie 1989, p. 3).

Gheorghe Vlăduţescu scria că „începând cu anul 1965, anul marelui Congres al IX-lea, urmându-se orientările profund înnoitoare ale secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, atitudinea noastră faţă de trecutul filosofic (…) s-a schimbat structural” (Ghe. Vlăduţescu, «O nouă viziune asupra istoriei filosofiei naţionale», SLAST, anul V, nr. 28, 14 iulie 1985, p. 2).

Profesorul univ. dr. în filosofie Vasile Morar predă cursul de etică şi estetică şi vorbeşte studenţilor despre „miza morală a religiei”. Frumos. Dar a fost o vreme când dl Vasile Morar vorbea despre o altă etică şi de o altă religie. Şi evident despre o altă moralitate: etica marxistă, deloc religioasă, pe care domnia sa o preda cu 20 de ani în urmă: „Interesul manifestat de etica marxistă faţă de viaţa cotidiană este mai mult decât justificat. Marxismul cuprinde ca teză fundamentală posibilitatea realizării omului total” (Vasile Morar, «Implicaţiile morale ale vieţii cotidiene», Convingeri Comuniste, nr. 2, 1976, p.5). Cât priveşte viaţa cotidiană, Vasile Morar a descris-o patetic şi marxist deopotrivă în revista Amfiteatru: „ (…)Ciocanul tot cade ca o ploaie de vară. Metalul suspină. Grâul se culcă. Femeia apucă snopii şi-i leagă. Batozele înghit snopii. Boabele curg. O movilă. Un deal. Un munte. Oamenii nu se mai văd. Nici cerul nu se mai vede din munţii de grâu. Nici cele şapte vaci grase nu se mai văd. Grâul acoperă totul. Fericită patria mea. De atâta grâu nu te mai văd. Aud numai inima ta cum bate. Exişti!” (Vasile Morar, «Patriei», Amfiteatru, 4 august 1985).

Antonie Iorgovan, „părintele Constituţiei” – cum a fost numit după 1990, pe vremea când ocupa postul de preşedinte al Consiliului Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din Universitatea Bucureşti, a publicat articolul «Analiza ştiinţifică a strălucitelor succese» în care spunea: „Am urmărit cu deosebită atenţie deschiderea lucrărilor celui de-al XI-lea Congres al PCR. Istoricul Raport prezentat de tovarăşul Nicolae Ceauşescu este analiza ştiinţifică a strălucitelor succese obţinute de poporul nostru de la Congresul al X-lea şi până în prezent (…)” (Antonie Iorgovan, Universitatea Comunistă). Acesta a fost profesor universitar şi senator PSD în legislaturile 1990-1992 şi 2000-2008.

Ani Matei, astăzi prof. univ. dr. la SNSPA şi desigur foarte democrat, pe vremea când nu credea în democraţia de azi, ca preşedinte al Consiliului Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din Consiliul Universităţii Bucureşti, scria despre „magistralul raport prezentat de secretarul general al partidului, tovaraşul Nicolae Ceauşescu, document care a devenit încă din momentul rostirii sale un adevărat statut al vieţii şi muncii întregii naţiuni” (Ani Matei, Convingeri Comuniste, anul XI, 1984, nr. 5, p. 1).

Gheorghe Creţoi, profesor universitar la Universitatea Titu Maiorescu, a avut o cu totul altă orientare în anii 1980, din care amintim un fragment: „(…) în lucrările tovarăşului Nicolae Ceauşescu au fost amplu fundamentate, în spiritul celei mai autentice concepţii materialist-dialectice, conceptele şi tezele cu privire la noul mecanism economico-financiar” (Gheorghe Creţoiu, Convingeri Comuniste, nr.1, 1982, p. 3).

Dr. Ion Coca este prof. Univ. dr. şi locuieşte în Germania. Dar a fost o vreme când avea cu totul alte gânduri şi a scris astfel despre ele: „În cuvântul meu aduc mesajul de încredere, recunoştinţă si adeziune al organizaţiilor Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti din IMF faţă de PCR, faţă de secretarul general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu” (Dr. Ion Coca, preşedinte al Consiliului Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti din IMF, Medicinistul, nr. 9, 1973, p. 6).

Din lumea medicală, un caz foarte interesant şi chiar uşor umoristic-grotesc îl reprezintă dl Florin Tudose, astăzi un foarte activ psihiatru în dezbateri publice. La 20 de ani, prin 1973, pentru a-şi construi la sigur o carieră în afara repartiţiilor complicate, îşi cânta astfel tinereţea: „(…) am 20 de ani şi-mi laud tinereţea/Înaltă e ca falnicul molid/Şi inima îmi bate cu-a-ntregului popor/Din glasul ei se-alege doar un cuvânt: Partid” (Florin Tudose, student anul II Medicină Generală, Medicinistul, nr. 9, 1973, p. 6). Şi se pare că a funcţionat. Un an mai târziu, Florin Tudose era în redacţia revistei studenţeşti Convingeri Comuniste.

Andrei Sida este astăzi prof. univ. la Universitatea Vasile Goldiş din Arad şi probabil că nu le mai vorbeşte studenţilor de azi despre vechile sale credinţe: „(…) având la bază ampla şi fertila activitate a PCR de dezvoltare şi aplicare creatoare a socialismului ştiinţific” (Andrei Sida, «Spiritul revoluţionar şi activitatea ideologică», Tribuna, anul XXXIII, 10 august 1989, p. 1).

Simona Corlan, astăzi lector dr. la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, a scris în vremea studenţiei sale astfel: „Aniversarea zilei de naştere a secretarului general al partidului nostru, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, reprezintă pentru studenţii ţării un eveniment care dă o înaltă semnificaţie epocii în care trăim şi pe care cu mândrie o numim Epoca Nicolae Ceauşescu” (Simona Corlan, Convingeri Comuniste, nr. 1, 1986, p. 7).

Ipocrizia intelectualilor raialei poate fi observată printr-un interesant decupaj al tipului de comportament obedient faţă de regimurile politice în schimbare. Ceea ce ieri adulau, a doua zi negau cu vehemenţă! Vom prezenta drept studiu de caz Revista «Tribuna» din Cluj, pe câţiva dintre autorii „de marcă” ai revistei din anii 1980.

Prozatorul Vasile Sălăjan, pe 23 noiembrie 1989 scria despre cum „magistralul Raport al tovarăşului Nicolae Ceauşescu prezentat la Congresul al XIV-lea al partidului ne prilejuieşte să trăim clipele unui moment istoric excepţional” (Vasile Sălăjan, «Izvorul veşnic viu», Tribuna, nr. 47, 23 noiembrie 1989, p. 8). Peste numai o săptămână, Vasile Sălăjan a uitat „momentul istoric excepţional” prilejuit de ultimul congres comunist şi începea să îşi construiască o platformă democrată: „Clanul ceauşist, monstruoasa lui maşinărie represivă şi-au primit sancţiunea dreaptă” (Vasile Sălăjan, «Numai poporul nu greşeşte», Tribuna, 28 decembrie 1989, anul I, nr.1, p. 1).

Grigore Zanc, filosof, scriitor, politician, senator PSD de Cluj în legislatura 2000-2004, este la fel de lipsit de moralitate. Pe 28 decembrie scria „ … din păcate, căderea dictatorului, a clanului ceauşist n-a fost liberă” (Tribuna, 28 decembrie 1989, p. 6). Cu mai puţin de două luni în urmă, pe 9 noiembrie 1989, Grigore Zanc scria ferm convins despe „conceptul de om nou” care „ocupă un loc central în ideologia partidului nostru, mai cu seamă după Congresul al IX-lea, făcând obiectul preocupărilor permanente ale secretarului general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, atât sub aspectul elaborării teoretice, cât şi a mijloacelor de manifestare practică a personalităţii umane” (Grigore Zanc, «Omul nou ca real şi ideal», Tribuna, 9 noiembrie 1989, nr. 45).

Poetul şi criticul literar Ion Cristofor a scris pe 23 noiembrie 1989 despre „cele mai strălucite izbânzi ale prezentului socialist”, iar pe 28 decembrie 1989 despre „aspra lecţie de curaj şi curăţenie morală care va rămâne de neclintit în memoria noastră şi a urmaşilor”.

Laşitatea, trădarea, obedienţa, indiferenţa, lipsa de moralitate ale intelectualilor noştri, de la academicieni la poeţi, toate acestea au dus la atomizarea culturală şi spirituală a societăţii româneşti de azi. Intelectualul construit pe tipologia marxistă a „omului nou” sau „total” obedient a rămas în vechile funcţii universitare, dar, şi mai grav, mulţi dintre ei au avansat în funcţii decidente pe toate palierele sociale, culturale, ministeriale sau politice. Aceste personaje lipsite de scrupule şi-au sprijinit apoi progeniturile în funcţii similare, obturând agresiv opţiunile de salvare intelectuală a realelor valori, lipsite de şansa de a fi născuţi în interiorul găştii privilegiate. România este pe deplin tribalizată şi împărţită între oportuniştii optzecişti sau mai vechi, având alături roiuri de clienţi mai tineri, obedienţi, mediocri, gata oricând să facă orice sluj pentru cel mai mic prilej de urcuş social. Aceasta este realitatea raialei intelectuale şi a metisajului cultural.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.