S-a spus despre Declarația 600 că a fost făcută cu picioarele, nu cu capul! Complet inexact! A fost concepută de anumite capete, în perfectă cunoștință de cauză, ca picioarele să lovească cât mai exact și, mai ales, cu scopul de a se ascunde pe cât posibil mai mult adevărurile scârboase ale fiscalității în teribilul moment actual – unic în Europa și în istoria ei – al aruncării contribuțiilor sociale doar în cârca angajatului și deresponsabilizării sociale complete a angajatorului, ce marchează revenirea în faza primitivismului în relațiile dintre muncă și capital. S-a vorbit de nepricepere. Inexact! Este vorba de nemernicie.
Cu trecerea contribuțiilor sociale integral în seama angajatului, angajatorul, spre fericirea sa, nu mai are nicio răspundere. Mai poate avea, cel mult, rolul de a reține la sursă contribuțiile sociale în contul angajatului, urmând să le vireze la fisc. Dar aceasta, dacă și numai dacă relația dintre „angajat“ și „angajator“ este una de tip salarial! Adică una în care contribuțiile sociale reprezintă cote procentuale din salariul brut contractual! Dacă „angajatul“ (plătitul) și „angajatorul“ (plătitorul) sunt într-un alt tip de relații contractuale – activități independente (prestator, respectiv beneficiar), cesiune de drepturi de autor (cedent, respectiv cesionar), chirie (proprietar, respectiv chiriaș) etc. – atunci reținerea la sursă nu se mai poate face automat, pentru că fiecare individ poate avea mai multe contracte în derulare, de același fel sau de naturi diferite. Și atunci, în mod firesc, aceste contracte trebuie declarate și, post-factum (nicidecum anticipat!), potrivit unor anumite reguli, se stabilesc impunerile aferente, plătite individual de fiecare contribuabil în cauză. Iar regula actuală, bună sau rea, este aceea că la toate veniturile de tip nesalarial (sau extrasalarial), contribuțiile sociale se plătesc la nivelul salariului minim în vigoare, respectiv 22.800 lei anual (adică vreo 8.000 lei, din care 5.700 lei pentru pensie și 2.280 lei pentru sănătate), indiferent de valoarea contractelor și numărul contractelor. Nevoia plății individuale și dificultatea reținerii la sursă sunt evidente!
E bună sau nu această regulă? E corectă sau nu? Păi, asta este buba pe care inițiatorii Declarației 600 vor s-o ascundă! Iată situația așa-numitei contribuții pentru sănătate, cheia Declarației 600! Așa-numită, din cauza unui noian de anomalii: 1) de ce uriașa discrepanță în materie de contribuție între veniturile salariale și celelalte venituri tot din muncă dar de tip nesalarial? (la 100.000 lei câștig anual salarial se plătește o contribuție pentru sănătate de peste 10.000 lei, în timp ce la un câștig de 100.000 lei tot din muncă, dar de tip nesalarial, contribuția este doar de 2.280 lei, la fel ca în cazul celui mai mic venit salarial); 2) de unde, prin contrast cu progresivitatea contribuției pentru sănătate în cazul veniturilor salariale, plafonarea în cazul celorlalte venituri? (de pildă, la câștiguri de 1.000.000 lei anual, plătești contribuții ca pentru 22.l800 lei); 3) de unde și până unde pensionarii nu plătesc contribuții pentru sănătate?! (căci starea de pensionare duce în mod firesc la încetarea contribuției pentru pensie, dar nu și a aceleia pentru sănătate, care se cuvine a continua); 4) ce legătură au contribuțiile pentru sănătate cu venituri precum cele din chirii sau investiții?
De fapt, „contribuția pentru sănătate“ seamănă leit cu un impozit la cheremul statului, impozit pus pe ce venituri vrea acesta și în ce cuantumuri vrea acesta. Nu există nicio legătură cu o reală contribuție pentru sănătate, respectiv cu plata pentru participarea la un sistem de asigurări de care se tot vorbește și care are și o instituție menită să gestioneze acest sistem (numită Casa de Sănătate). De altfel, dacă ar fi o reală contribuție pentru sănătate, și nu un impozit, ar exista un pachet de acte medicale care să constituie obiectul asigurării pentru care se plătesc contribuții. Nu există așa ceva!
De ce toate aceste anomalii? De ce nu se recunoaște că așa-numita „contribuție“ nu este o contribuție, ci un impozit (care să se legitimeze ca fiind obligatoriu, ca orice impozit, și cu care statul să facă discreționar, dar îndrituit, ce vrea, ca și cu orice impozit)? De ce se insistă în trâmbițarea minciunii cu „contribuția pentru sănătate“, fapt în directă legătură cu diversiunea mârșavă Declarația 600?! Răspunsul este simplu. Dacă banii strânși de stat s-ar numi ceea ce sunt de fapt, adică impozite, aceștia ar trebui să rămână în sectorul de stat, bun sau rău cum este! Sub numele de „contribuții“, banii strânși de stat pentru sănătate pot fi însă cheltuiți în sistemul privat de sănătate, după metode și proceduri sordide, prin care are loc o progresivă privatizare a sectorului de sănătate, cu finanțare de către contribuabili, și, bineînțeles, pe seama prăbușirii spitalelor de stat (vezi „Cotidianul“, 9 oct. 2017). Cu impozite pe sănătate, privatizarea în sistemul de sănătate ar trebui făcută pe banii privaților, investitori sau prestatori de servicii medicale, așa, se face aproape gratis, pe seama banilor contribuabililor. Atât timp cât „contribuția pentru sănătate“ nu va fi instrumentul pentru un sistem real de asigurări, ci o mască pentru un impozit la discreția statului și folosit de fapt în favoarea unor privați, va exista mereu și mereu o altă Declarație 600, în formula 601, 602, 603 etc. Este sinistru, pur și simplu, că un partid care se dă de stânga este părtaș și chiar paroh la o asemenea mizerie!
De unde stii „pixelu rosu” cat de sarac sunt eu? Tu oricum esti sarac cu duhul rau de tot. Plus ca recunosti ca furi de la stat,
adica esti „capitalist”-securist de „dreapta”…
Păi dacă nu le știi p-astea cu pițipoancele, ești un sărăntoc care nu merge la club! Nu fur mă Șarli nimic de la stat, statul de dobitoc ce este își fură singur căciula făcându-mi cadou 6% din impozitul pe venit. Pesemne statul își permite! Sau dacă nu-și permite bubuie de prostie! Oricum ar fi, mie și pițipoancei ne convine!