Sinuciderea Europei?

N-am urmărit înregistrarea conferinței lui Horia-Roman Patapievici pusă sub titlul „Sinuciderea Europei?”. Așadar, n-am la îndemână decât întrebarea, nu și răspunsul. Ceea ce mă determină să nu fiu curios (deocamdată) să aflu răspunsul lui Patapievici este un mic pariu cu mine însumi: încerc să răspund pe cont propriu acestei întrebări, apoi voi comenta comparativ cele două răspunsuri.

Fără nici un protocol de premise și presupoziții explicitate, susțin aici, în chip provocator, că sinuciderea Europei a început la Versailles, în 1918, când elitele europene n-au fost capabile să aducă un proiect european pentru deceniile de după Marele Război.

Atunci, acolo, a fost adoptat un program în 14 puncte elaborat în SUA sub egida președintelui Wilson. Nici măcar să nuanțeze acest program n-au fost în stare elitele Europei.

Programul acela a impus principiul autodeterminării națiunilor. Din mantaua acelui program, peste decenii, avea să fie inspirată decolonizarea. Iar acum, UE încearcă să corecteze ce era de corectat chiar atunci, în 1918, și propune un alt echilibru între autodeterminare și supradeterminare.

Aici nu e vorba de preferințe politice, ci de sensul evoluțiilor.

În SUA, acest sens a dat o federalizare de succes. Ea fusese, mai întâi, reușită în China premodernă. Faptul că conglomeratele statale federalizate au adus performanțe istorice mai însemnate decât statalitățile neintegrate unei unități mai largi de interese comune nu are a necesita argumentări speciale.

În imperiul habsburgic, sub egida prințului Franz Ferdinand, un proiect de federalizare a Imperiului exista, dar a fost complet ignorat de europeni.

Acel proiect ar fi putut fi ajutat cu o nouă înțelegere a principiilor de la 1789: égalité, liberté, fraternité. Aceste ajustări au fost prezente în mapa delegației germane la tratativele de la Brest Litovsk, dar n-au fost utilizate, din pricină că erau gândite pe un tipar republican.

Ele, ajustările, se bazau pe o extindere a viziunii celor trei puteri din stat până în adâncimile țesutului social. Ele făceau constatarea că și în societate lucrează trei puteri (politico-juridicul, cultural-spiritualul și economicul), dar că dintre aceste trei puteri sociale, una a fost deja constituționalizată: politico-juridicul.

Era vremea (oportunitatea) să fie constituționalizate și celelalte două și să apară Parlamente tricamerale, după chipul și asemănarea celor trei puteri sociale.

Țelul acestui triparlamentarism? Să poată fi evitată tendința puterii economice de a lua în stăpânire puterea politico-juridică și, apoi, puterea cultural-spirituală.

Tendința aceasta nu mai este, azi, o tendință. Este fapt împlinit. Și aproape interzis a fi comentat. Azi, lumea lui fraternité (economicul) domină lumea lui égalité (politico-juridicul) și cenzurează lumea lui liberté (cultural-spiritualul). Și dominația și cenzura sunt realizate prin finanțare.