Puţine opere sunt înscrise în memorie precum Romeo şi Julieta, semnată de Angelin Preljocaj. Această re-lecturare a dramei shakespeariene nu şi-a pierdut nimic din forţa sa. Astăzi, mai mult decât niciodată forţa sa este intactă şi în ea recunoaştem reuşitele acestei drame.
„Într-o Veronă improbabilă, mai degrabă fictivă decât futuristă, aproape în ruine, cu o clasă conducătoare favorită (familia Julietei) şi o populaţie săracă şi exploatată (lumea lui Romeo), întâlnirea celor doi iubiţi este interzisă şi declarată în afara legii; omniprezentă şi puternică, miliţia aflată la ordinele familiei Julietei este nu doar imaginea shakespeariană a fatalităţii, ci şi a influenţei puterii asupra libertăţii individuale exprimate în esenţa sa: libertatea de a iubi. Deşi uneori par a se supune regulilor, Romeo şi Julieta reneagă modul de viaţă impus de clasele sociale căror le aparţin, închise oricărei comunicări, după cum dictează miliţia conştiinţei colective, de unde şi cauza scandalului produs de iubirea celor doi tineri. Amândoi şi-ar dori să fie altundeva, amândoi aspiră la ceea ce are celălalt. Şocul pasional le va permite să meargă mai departe, să aibă curajul să plănuiască evadarea din limitele pe care li le-a impus destinul”, se destăinuia genialul coregraf Angelin Preljocaj.
Purtând amprenta originilor şi culturii sale albaneze, Angelin Preljocaj a ales să ancoreze povestea universală de dragoste într-un regim totalitar dintr-o ţară din Europa de Est. Lupta dintre familii din povestea clasică este înlocuită aici de confruntarea dintre miliţia responsabilă cu menţinerea ordinii sociale şi „familia” celor fără adăpost.
Versiunea piesei Romeo și Julieta, coregrafiată în 1990 de Angelin Preljocaj pentru cei douăzeci și patru de dansatori ai Baletului Operei din Lyon, în decorurile creatorului de benzi desenate Enki Bilal, a avut efectul unei bombe. Șocul acestor două semnături caustice pe o temă mereu proaspătă, ca aceea a lui Romeo și a Julietei, a avut un impact uriaș. Instinctul care l-a determinat pe Preljocaj să-l însărcineze pe Bilal cu realizarea decorului piesei a intensificat imaginea lui despre o Veronă fascistă. Pentru a relata lupta acerbă a două clase sociale aflate în totală opoziție – cea a bogatei și puternicei familii Capulet a Juliettei și aceea a nevoiașilor Montaigu –, Bilal concepe o scenografie impozantă, rece, dar strălucitoare, ridicând înaltele ziduri albăstrii ale unei cetăți bine păzite. Atunci când Julieta, fiica dictatorului, se îndrăgostește de marginalizatul Romeo, acesta devine omul care trebuie răpus.
Drama shakespeariană şi muzica lui Prokofiev au fost revizitate de această dată în lumina dictaturii: Muzică angoasantă, costumele din piele neagră ale războinicilor, asemănătoare ţinutelor militare, cât şi câinii lupi: la fel şi spaţiul sonor. Muzica lui Pokofiev este ajutată de partitura lui Goran Vejvoda, care face să răzbată, prin sunetele oraşului ocupat, alarma. Rădăcinile balcanice ale coregrafului Angelin Preljocaj se împletesc cu cele ale scenografului Enki Bilal de origne sârbă. Coregraful şi regizorul plasează istoria în contextul unei dictaturi, părăsind Verona lui Shakespeare. „Pentru mine, pentru a face un balet popular, înseamnă să fii deosebit de exigent în calitatea coregrafică, independent de naraţiune”.
Acest lucru se întâmpla în 1996. Apoi, în 2016, Preljocaj revine în creaţia sa asupra duetului final, în care cei doi protagonişti, Romeo şi Julieta, îşi descoperă succesiv corpurile inerte, invocând rădăcinile dansului american modern, devenind o extraordinară experienţă psihică între cei doi dansatori.
Două lumi și două stiluri gestuale se ciocnesc în acest balet. Pe de-o parte, dansul sec al milițienilor ale căror trupuri blindate înaintează fără abatere. Pe de altă parte, acela pivotant al „homeless-ilor”, cu hainele lor zdenţuite, potrivit termenului utilizat de Preljocaj, care dansează și se iubesc nestânjeniți. Bătălie a senzualității și a sexului împotriva rigidității și a urii corpului. Orice ar spune coregraful, parti-pris-ul politic este departe de a oculta povestea de dragoste a amanților din Verona. Preljocaj excelează în cioplirea unui stil colțuros, profund articulat, dar el știe și să redea admirabil freamătul celor două ființe care se recunosc, se apropie, se rotesc una în jurul celeilalte ca într-o paradă… Nu numai că le conturează traiectoriile de o manieră impecabil decalată, dar, ca un îndrăgostit de iubire, el știe și să reconstituie fizic emoția.
Romeo și Julieta lui Preljocaj dovedește, o dată în plus, atașamentul exacerbat al coregrafului față de problema repertoriului dansului. Alegând cu regularitate să se confrunte cu monumente ale artei coregrafice – fie că e vorba despre capodoperele Companiei Baletelor Ruse (1909-1929) sau despre o creație literară excepțională precum Romeo și Julieta – Preljocaj își zdruncină codurile și obiceiurile și epatează prin pasiunea lui pentru provocări, impunându-și totodată amprenta. Atunci când acceptă, pentru prima oară în cariera lui de coregraf contemporan, să colaboreze cu interpreții clasici ai trupei lyoneze, Preljocaj reînnoda legătura cu propria sa istorie – adolescent fiind, a început dansul urmând cursuri clasice – și, în același timp, imprimă stilului său lustrul vocabularului academic.
Dintre toate versiunile încă vizibile ale piesei Romeo și Julieta, aceea a lui Angelin Preljocaj marchează un teritoriu unic. Toți coregrafii, nu tocmai numeroși în fond, care și-au asumat riscul de a transpune personajele lui Shakespeare, au avut câte un cuvânt de spus. Începând din 1940, de la coregrafia lui Leonid Lavrovski, realizată după partitura compusă de Prokofiev în 1934, la cererea Teatrului Bolșoi din Moscova, această tragedie a trecut prin toate nuanțele estetice. Frederik Ashton, primul occidental care a abordat-o pentru Baletul Regal Danez, propunea propria versiune în 1955, urmat, trei ani mai târziu, de John Cranko. În 1965, Kenneth MacMillan îi aduce în scenă pe Rudolf Nureev și pe Margot Fonteyn: versiunea lui continuă să facă parte din repertoriul Baletului Regal din Londra. Având un trecut coregrafic, Rudolf Nureev preia spectacolul în 1984, în decorurile lui Enzio Frigerio, la Opera din Paris. Pe versantul contemporan, Jean-Christophe Maillot, cu complicitatea plasticianului Ernest Pignon-Ernest, refuză scenariul în alb și negru, în 1996. În 2007, Sacha Waltz preferă partitura lui Hector Berlioz aceleia a lui Prokofiev. Versiunea simfonică a acesteia, cu coruri, mizează pe tensiunile arhitecturale ale unui decor compus din blocuri albe pentru a detașa dansul și cântecul.
Tot pe muzica lui Berlioz, în 2010, Thierry Malandain montează un altar de cufere-sicrie din metal pentru nouă personaje interschimbabile care îi întruchipează pe Romeo și pe Julieta. În ceea ce-l privește pe hip-hoperul Sébastien Lefrançois, care a semnat coregrafia pentru spectacolul Romeii și Julietele (2008), bazat pe o creație muzicală a lui Laurent Couson, acesta evidențiază conflictul corpurilor grație unor pereți mobili pe care interpreții îi amenajează ca spații imaginare.
Începând din 1990, reinterpretarea lui Preljocaj, combinând ingenios dragostea și politica, rezistă trecerii timpului. Remontată cu regularitate de Baletul din Lyon, ea face parte din repertoriul companiei lui Preljocaj din anul 1996. Spectacolul a fost premiat la Victoires de la Musique în 1997.
În acest balet narativ, Preljocaj inventează permanent coregrafia. De această dată, coloana vertebrală, într-un ultim pas-de-deux, sunt minunaţii balerini Virginie Caussin în rolul Julietei şi Redi Shtyla în cel al lui Romeo. În câteva scene frumoase, corpurile lor aproape nude se caută, se ating pline de senzualitate şi se devorează pentru ultima dată.
Dragostea este eternă, de aceea producţia lui Preljocaj după 25 de ani de când a fost creată nu are niciun rid.
Înainte de începerea spectacolului de la Bucureşti, pe scena TNB-ului, treminat cu lungi aplauze şi ovaţii, a avut loc la Institutul Francez din Bucureşti o conferinţă de presă cu prezentarea filmului Polina– danser sa vie, în prezenţă regizorilor Valéry Müller şi Angelin Preljocaj, cât şi a actriţei Juliette Binoche.
Moscova, începutul anilor ’90. Polina are opt ani şi dă dovadă de talent. În ciuda condiţiei sociale precare, e admisă la şcoala profesorului Bojinsky, ai cărui balerini desăvârşiţi ajung la Bolşoi. Conştient de talentul ei, profesorul o face să dea totul şi, la doar 18 ani, Polina e acceptată la prestigiosul teatru. Aici îl cunoaşte pe Adrien, un şarmant balerin din Franţa. El o va face să descopere nu doar dragostea, ci şi o nouă formă de dans, mai contemporană şi expresivă, o formă de dans care îi va schimba viaţa o dată pentru totdeauna.
„M-a interesat foarte tare drumul ei. Felul cum fragilitatea şi slăbiciunile unui om pot deveni o trambulină pentru creativitate şi succes. De când am început să dansez, am văzut o mulţime de dansatori. Unii foarte talentaţi, alţii mai puţin. Se pare că aceia foarte talentaţi nu au mereu cariere strălucitoare. Unii uimesc de-a dreptul, apoi flacăra lor se stinge – este valabil atât pentru dansatori, cât şi pentru coregrafi. Unii balerini îşi iau puterea din longevitate, încăpăţânare şi anduranţă. Când a apărut romanul grafic, mi s-a părut foarte realist din acest punct de vedere”, mărturisea coregraful despre această peliculă.
„Dincolo de arta grafică minunată, ceea ce mi s-a părut fabulos la romanul grafic al lui Bastien Vivès a fost faptul că a evitat complet clişeele pe care le întâlnim de obicei în poveştile despre dansatori faimoşi, mai mereu victime anorexice ale rivalităţii şi competiţiei. De exemplu, suntem în mijlocul unor tineri care muncesc şi se lovesc de probleme morale şi fizice. Îi vedem trăind şi distrându-se. E ceva foarte real”, spunea Valérie Müller despre adaptarea romanului grafic care stă la baza scenariului filmului Polina.
Prezentă şi ea, Juliette Binoche exclama: ”Când eram tânără mă simțeam așa. Eram pierdută, nu știam încotro mă îndrept. Este experiența oricărui om, dar este o experiență care este simțită mai acut de către artiști”.
