CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (99)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Din Salamanca, drumurile Recuperatorului se pierd, mai ales că scribul crede că nici măcar un specialist adevărat n-ar fi în stare să deosebească ce ne-a rămas mai departe din realitate şi ce din legendă, în legătură cu Al Şaptezeci şi optulea. Nici măcar ecourile unor acţiuni de ale sale nu mai este sigur dacă i-au aparţinut sau dacă doar i-au fost atribuite, ca urmare a faimei de care se bucura. Ba, se pare că, folosindu-se de aceasta, au apărut şi cel puţin doi impostori care jefuiau şi ucideau, lăsând în urmă bileţelul cu „Cine râde mai la urmă…”, în speranţa că în felul acesta nimeni nu se va lua de ei. La Lyon ne-au rămas protocoalele unui proces în care doi tâlhari (pe nume Jean Valneuve şi Jean Gross) au fost prinşi, torturaţi, judecaţi şi spânzuraţi, după ce li s-au dovedit atât crimele, cât şi faptul că n-aveau nici o legătură cu celebrul Recuperator. În proces, un rol decisiv la avut o scrisoare sosită la jude, prin care Al Şaptezeci şi optulea însuşi se dezicea de ei.

O altă dificultate de a-l urma în continuare pe acesta în activitatea-i neîntreruptă provine tocmai din măsurile de prevedere tot mai sofisticate pe care şi le lua. Confuziile pe care le provoca legat de identitatea sa fizică, de locul unde se afla şi prin ruperea oricăror relaţii cu cei din jur îl fac neputincios pe scrib să consemneze drept real ceea ce n-a fost decât posibil… După ce Cardinalul Riario şi-a terminat misiunea la Salamanca, a îndeplinit aceeaşi funcţie – o vreme şi simultan – la Osma (tot în Spania), înainte de a reveni, de asemenea în calitate de administrator apostolic, în Italia, la Arezzo. Este de crezut că Recuperatorul l-ar fi urmat în periplul iberic şi după 3 august 1492, dată importantă: atunci a plecat Cristofor Columb în celebra-i călătorie. Dată importantă pentru că fix atunci a expirat şi termenul dat de regii catolici Isabela de Castillia („Servitoarea Domnului”) şi Ferdinand II de Aragon evreilor de a se creştina ori de a părăsi Spania. Cei ce nu s-ar fi supus riscau pedeapsa cu moartea¹. Măsura venea în urma cuceririi Granadei şi, cu acest prilej, a creştinării totale a ţării prin alungarea arabilor şi a evreilor. Se mai discută dacă plecarea lui Columb la exact acea dată a fost o coincidenţă sau dacă el a luat pe caravelele sale şi ultimii evrei care au plecat la timp. Printre aceştia, şi pe Ţipor. Numai că Ţipor, având familia sa la Fürth, în Bavaria, nu departe de Nürenberg, a plecat pe mare, a revenit cu o barcă în Franţa (n-a fost singur în acea aventură) şi a rămas pe continent. Ba s-a întors chiar şi în Spania, ştiindu-se apărat de Cardinalul Riario şi de Recuperator. (În cea de a patra călătorie a lui Columb, în 1502, va pleca din nou cu acesta, atunci însoţit şi de Yoris. Scribul nu ştie ce s-a ales din ei mai departe.) În 1492, Al Şaptezeci şi optulea a reuşit să mai recupereze din datoriile către evrei – lucru care văzut prin prisma situaţiei de atunci, pare dea-dreptul neverosimil. Dar măcar faptul acesta este dovedit de bunurile care au intrat în colecţiile lui Riario şi cele care au plecat spre Palatul Bosci. (Datornicii n-aveau de cele mai multe ori lichidităţi, ci se despăgubeau prin piese luate sub diferite forme de la mauri ori de la evrei. La rândul lor, evreii cărora le-a recâştigat creanţele, primeau de la Al Şaptezeci şi optulea obiectele recuperat preschimbate iar în bani. Procedura era satisfăcătoare pentru ambele părţi: evreii puteau să ia cu ei banii, obiectele fiind mult mai greu şi mai nesigur de transportat în bejenie, iar Cardinalul Riario şi Recuperatorul obţineau la preţuri modice – totuşi nu foarte subevaluate – obiectele la care râvneau.) Scribul aminteşte aceasta deoarece expulzarea evreilor a constituit un caz special, însă mai mult ca sigur că şi spaniolii înşişi au beneficiat de aceleaşi servicii din partea organizaţiei sale, aşa cum s-a întâmplat şi în Franţa, Italia, chiar şi în câteva cazuri din Ţările de Jos şi din Anglia. Precum, desigur, şi din statele de limbă germanică. (Acolo se afla fieful lui Ţipor, iar drumurile sale în Spania erau doar pentru a primi instrucţiuni şi pentru a-i raporta şefului diferitele oportunităţi. Yoris, la rândul său, opera mai ales în vestul şi nordul continentului. Amândoi aveau puteri mari în organizaţie, dar iniţiativele mari doar Al Şaptezeci şi optulea le putea dispune.)

A venit vremea ca scribul, cu strângere de inimă, să trebuiască să mărturisească şi cele pe care le ştie dintr-un… al doilea carneţel la care a avut acces. Este vorba despre un autodenunţ: scribul a găsit acel manuscris nepreţuit într-un anticariat din Pamplona, în Navarra, de fapt în interiorul unui alt manuscris din acel anticariat. Preţul cerut nu a fost prea mare, ba mai mult, când i l-a plătit proprietarului, acesta nu şi-a ascuns un zâmbet. Probabil că a fost convins că a găsit un fraier dispus să cumpere un fals evident. Pentru că, într-adevăr, volumul (în folio) se vedea de la o poştă că nu este decât o reproducere de duzină, pe deasupra probabil că o „reproducere” a unui original inexistent. Da, dar în interior se găsea, asemenea unui apendice, strecurat printre paginile mari, un carneţel. Când l-a luat în mână, scribul a recunoscut acel „apendice” fiindcă semăna întrutotul cu celălalt carneţel, cel de la mănăstirea de pe Insula Lerines, manuscrisul pe care a avut voie să-l studieze doar un sfert de oră în prezenţa unui călugăr postat acolo ca nu cumva vizitatorul să facă fotografii, să-şi scoată mănuşile sau să subtilizeze vreo pagină. (Vizitatorul care a fost admis ca veche cunoştinţă, dar, mai ales, pentru că venise înarmat cu recomandări de la forurile cele mai înalte…) Aceste rânduri – care de asemenea nu fac parte din povestirea vieţii Celui de Al Şaptezeci şi optulea – constituie un autodenunţ, fiindcă ceea ce a achiziţionat atunci scribul poate fi socotit, fără nici o exagerare, un bun de patrimoniu care ar fi trebuit semnalat ca atare². Manuscrisul din „apendice” datează de la sfârşitul veacului al XV-lea şi provine neîndoielnic din mâna Recuperatorului. Scribul, mai mult decât fericit, a şters-o cât a putut de repede din acea prăvălie şi chiar din Navarra. La început, a sperat să dea şi de alte acţiuni ale Celui de Al Şaptezeci şi optulea, aşa cum le-a narat el. Şi, într-adevăr, scrisul acela atât încifrat i-a oferit date destule. (Reale? Cine ştie dacă scribul a ajuns la ultimul palier al încifrării?) Însă surpriza cea mai mare a venit atunci când, la fel ca şi în încăperea din mănăstirea de pe Insula Lerines, a simţit că unele pagini sunt mai groase decât celelalte. Atunci, acolo, n-a avut cum să verifice acel lucru. Cu carneţelul acum proprietate personală în mână, a putut să se convingă de faptul că unele pagini erau lipite între ele şi că altele erau obturate de alte texte suprapuse peste paginile originale. Desfăcând cu imensă grijă lipiturile, cu ajutorul unui excelent restaurator profesionist de manuscrise vechi, a dat de cu totul alte însemnări, unele contrazicându-le în totalitate pe cele luate iniţial în considerare de către scrib. Ceea ce pune sub semnul întrebării multe dintre cele afirmate până acum şi acreditate de acelaşi scrib drept „descoperiri esenţiale”. Ce să facă acum bietul scrib? Să arunce la coş mare parte din ce a scris până acum? Să reia – pentru a câta oară – întreaga biografie? În fond, deosebirile sunt în legătură cu nume de oameni, localităţi şi date. Spiritul celor povestite până aici n-a fost alterat. Scribul, făcând şi acest al doilea autodenunţ, fiind mereu în criză de timp, păstrează rândurile dedicate Celui de Al Şaptezeci şi optulea cu menţiunea că ele trebuie citite doar în spiritul şi nu în litera lor.

Aşadar, l-am părăsit pe Recuperator undeva în peninsula iberică, ştiind că la data plecării lui Cristofor Columb în prima sa călătorie, el se mai afla acolo. Iar dacă e adevărat că Ţipor şi Yoris au plecat cu Columb şi în a patra călătorie a aceluia, atunci Al Şaptezeci şi optulea este de bănuit să mai fi rămas în Spania şi zece ani mai târziu, în 1502³. Restul informaţiilor nu aduc nimic esenţial nou, fiind cel mult materiale pentru nesfârşita anecdotică despre personajul nostru. Printre care, desigur, modul cum a rezistat Palatul Bosci în timpul Republicii Florenţa, cetatea fiind trecută sub autoritatea totală a lui Savonarola. Dar despre acea perioadă vom afla mai multe din biografia Celui de Al Şaptezeci şi nouălea. Deocamdată, scribul va nota doar că reşedinţa familiei acestuia nu a avut de suferit, că doar unii dintre locuitorii ei cei mai imprudenţi au pătimit, atunci când au ieşit în cetate şi că… Domenico Buonvicina, unul dintre cei doi călugări executaţi împreună cu Savonarola, fiind cam de aceeaşi vârstă cu Recuperatorul, ar fi avut necazuri în tinereţe din cauza delaţiunilor acestuia şi ar fi folosit perioada de glorie a Republicii pentru a-şi căuta vechiul duşmanul, însă că ar fi ajuns pe mâna gâdelui tot datorită unei noi delaţiuni a Recuperatorului. Că Palatul Bosci n-a avut de suferit sub puritanismul excesiv instaurat de călugăr este cu atât mai straniu, cu cât în acel loc se aflau nenumărate colecţii de scrieri şi de obiecte de artă din toate colţurile lumii, multe dintre ele neavând nimic de a face cu dogma creştină. Unele chiar contrazicând-o. Într-o perioadă când, la un semn al lui Savonarola, erau arse în „focul izbăvitor” aprins în piaţa publică nenumărate „obiecte ale desfrâului”, când până şi artişti celebrii s-au lăsat convinşi să dea flăcărilor propriile lor creaţii (exemplul des citat fiind cel al maestrului atât de stimat Botticelli, care şi-a distrus tablourile înfăţişând nuduri), nimeni nu a purces să instige populaţia să „purifice” Palatul Sfinxului. „Răutatea infinită a oamenilor de la oraş” s-a oprit şi de data aceea neputincioasă în faţa zidurilor Palatului Bosci.

Timpul apropie şi desparte fapte şi biografii. Să ne amintim că Recuperatorul a primit un acronim foarte asemănător cu cel al lui Savonarola în perioada de glorie a cumplitului călugăr: amândoi au fost numiţi „Justiţiari ai poporului”, deşi mobilurile acţiunilor fiecăruia dintre ei au fost atât de diferite. Primul a primit acest titlu pentru că i-a ajutat pe cei înşelaţi şi lipsiţi de speranţă să-şi recapete drepturile, al doilea a fost perceput multă vreme drept duşmanul luxului şi al plăcerilor celor bogaţi, care în subconştientul colectiv se confundă cu cei care n-ar fi putut să-şi construiască bunăstarea decât tot prin spolierea celor mulţi. Amândoi au întruchipat nădejdea că oricine, oricât de bogat, atunci când întârzie să-şi facă datoria faţă de semeni va fi pedepsit de cineva care, încă în această viaţă, veghează şi încearcă să-l aducă pe drumul cel bun ori îl pedepseşte pentru greşelile săvârşite.