CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (90)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Prăbuşit în iarbă, şi-a amintit prea târziu vorbele pe care le-a exclamat cu ani în urmă la Würzburg: „Să mori <ca să-ţi repari onoarea>? Ce prostie!”.

În ultimele-i clipe a mai apucat să-şi spună că deşi presimţirea sa a fost atât de puternică, el nu s-a gândit nici o clipă că aceasta îl va atinge chiar pe el însuşi. Planurile lui Dumnezeu sunt atât de evidente, doar noi, păcătoşii, nu suntem în stare să le pricepem. Iar când le pricepem, e, de cele mai multe ori, prea târziu! Iată, duelul este condamnat de biserică şi pe bună dreptate: „Eu puteam să rezolv mult mai sigur problema!”. Iar, pe urmă: „Mor ca un „trântor filfizon!”. Murind, nu s-a gândit nici la nepotul iubit, nici la bunica niciodată uitată, nici nu şi-a făcut gânduri la corabia pe care o părăsea în voia sorţii, în voia valurilor. Murind, gândurile sale o îmbrăţişau pe soţia celui care l-a răpus şi pe care a lăsat-o fără apărare în faţa celui care a pedepsit-o. Destinul a vrut ca şi pe această femeie s-o cheme Maria, iar soţul ei francez să-i spună Marie, la fel cum a chemat-o pe Marie de Fragniol, bunica nemuritoare. (Cele două soţii ale Celui de Al Optzeci şi cincilea au fost şi ele nişte Maria, însă, pentru Conte, niciuna o Marie…)

Scribul a repetat despre Al Optzeci şi cincilea că, atâta vreme cât a fost viu, „încercările sale (neîndemânatice) de a pătrunde în intimitatea cercurilor exclusive ale timpului s-au tot dovedit a fi fost zadarnice”. Iar ironia sorţii a vrut să-i ofere această onoare pentru final, lăsându-l să moară într-un duel. A resimţit acest favor Contele drept o reuşită? Nicidecum: înţelegând că părăseşte această lume, care i-a dat atâtea bogăţii şi putere, a mai repetat o dată: „Să mori <ca să-ţi repari onoarea>? Ce prostie!”

Moartea Contelui Lorenzzi a stârnit mai multă vâlvă decât dacă ar fi venit vestea că s-a stins din viaţă un principe sau chiar un rege.

Pentru cei ce părăsesc această lume, ultima suflare este la fel, nu şi pentru cei ce rămân.

AL OPTZECI ŞI ŞASELEA

Fiul Contelui

(1633 – 1680?¹)

Despre perfida ispită a norocului, precum şi despre „dreptatea universală”

La începutul erei creştine, povesteşte scribul, a trăit Al Douăzeci şi doilea, Felix, un om norocos. Un mileniu şi jumătate mai târziu, Al Optzeci şi şaselea se va considera şi va fi considerat şi el un om norocos.

După moartea atât de neaşteptată a Celui de Al Optzeci şi cincilea, fiul său cel mare s-a pomenit stăpânul uneia dintre cele mai mari averi de pe continent. De data aceasta, Dumnezeu n-a mai aşteptat ca la imperiul economic – fondat cu atâta trudă, pricepere şi noroc de către Al Optzecilea – să se ivească un cârmaci destoinic, la fel ca atunci când Bătrânul n-a găsit în fiul şi în nepotul său un urmaş pe măsură; Domnul l-a păsuit pe Al Optzecilea şi nu l-a chemat la El, până ce nu a apărut femeia extraordinară care a fost Marie de Fragniol, soţia blajinului său nepot lipsit de orice iniţiativă; iar după ce nici fiul fiului nu s-a arătat capabil să administreze moştenirea, a păsuit-o şi pe Marie, până ce a devenit matur întreprinzătorul ei nepot, cel devenit pe rând Burgraf şi apoi conte cu toate patalamalele în regulă. Şi, tot aşa, nici Contele Lorenzzi nu a găsit în feciorul său cel mare stăpânul potrivit pentru a conduce corabia, însă I-a mulţumit zilnic lui Dumnezeu că s-a născut Al Optzeci şi şaptelea, nepotul care promitea să devină conducătorul cel mai vrednic al uriaşei averi. Încât se părea că, în cazul Hanului Diavolul Argintiu, ştafeta era menită să fie transmisă nu din tată în fiu, ci de la bunic la nepot.

La fel ca întotdeauna, Dumnezeu a avut iarăşi dreptate când a hotărât să-şi întoarcă faţa de la Hanul Diavolul Argintiu: toţi strămoşii din Hanovra ai Contelui Lorenzzi au simţit ca principală misiune a vieţii nu numai asigurarea unui urmaş, ci şi bunăstarea familiei, pe când Al Optzeci şi cincilea, după atâtea dovezi de bunăvoinţă celestă, a uitat să fie prudent, măcar până ce nepotul său iubit să poată să-i îndeplinească aşteptările! Fiecare cititor poate fi chemat drept martor pentru aceasta! Copilul n-a împlinit decât şapte ani când bunicul lui, ajuns la vârsta în care mulţi bărbaţi îşi pierd capul, şi-a uitat îndatorirea cea mai sfântă şi a riscat totul pentru o femeie. A riscat şi a pierdut. În loc să aştepte până ce imperiul său – al strămoşilor săi imediaţi şi al urmaşilor – să aibă asigurată o continuitate solidă, a lăsat totul în voia sorţilor! Care, e drept, nu l-au părăsit, până atunci, vreodată. Până atunci! Ca de obicei, Dumnezeu a avut dreptate: aşa ceva nu putea să treacă nepedepsit! Cum să te poţi bizui pe un fiu despre care tu însuţi spui, ori de câte ori vine vorba despre el, că „nu e normal”, că „nu e întreg la minte”, că „nu e bun de nimic”? Care îţi evită orice discuţie cu un zâmbet superior şi cu atât mai enervant, care de mic tot mormăie ceva despre libertate, fără a face nimic pentru a şi-o asigura? Pentru tată, „libertatea” fiului era identică lenei, plăcerii de a nu face nimic.

În aceste condiţii, atunci când Dumnezeu şi-a întors faţa de la Hanul Diavolul Argintiu, Al Optzeci şi şaselea s-a pomenit total nepregătit şi pe de-a-ntregul dezinteresat să muncească pentru bani. De parcă ar fi crezut că banii vin de la sine. De bine de rău, el a acceptat să facă un copil cu femeia care i-a fost vârâtă în pat, fiind convins că, devenind tată devreme, la fel ca toţi bărbaţii din Han, şi-a făcut pentru totdeauna datoria.

Am fi, totuşi, nedrepţi cu Contele Lorenzzi, dacă am pretinde că nu şi-a făcut defel datoria faţă de Han şi faţă de familia sa. Scribul a notat: „Când Marie s-a îmbolnăvit şi nu a mai putut să completeze registrul contabil, nepotul a preluat această sarcină foarte repede. Şi s-a achitat de ea până la capăt”. Chiar şi în ziua aceea fatală, sculându-se foarte devreme, ca de obicei, înainte de a pleca la duel, a mai trecut în catastif ieşirile şi intrările din seara precedentă. De mic, orarul întreprinderii s-a confundat cu orarul său biologic. Aşa că toastă viaţa i s-a derulat conform cu afacerile firmei. Când obosea – ca orice om – îşi regăsea puterile în braţele câte unei femei, după convingerea că atunci când gândurile îţi fug de unde ai vrea să se concentreze, asta se datorează nevoilor sexuale pe care le-ai neglijat şi care îşi cer drepturile, la fel cum, în timp ce munceşti din greu, ai nevoie de apă să-ţi înlocuiască năduşeala. De obicei, nu şi-a ales prea mult partenerele: când ţi-e sete tare, accepţi şi altă bere decât cea preferată. (A mai notat scribul: „De câteva ori, se şoptea, accepta să-l ierte pe câte un bărbat [care i-a greşit cu ceva], mulţumindu-se cu o oră cu soţia sau cu fiica aceluia”. Totul ca un târg, ca o afacere despre care nu trebuiau să ştie decât cei implicaţi.) Dar dacă încă nu-i era foarte sete, căuta şi alegea, iar criteriile se subordonau asemănării cu bunica Marie. Aşa a găsit-o pe soţia fiului său. Iar dacă aceasta n-ar fi fost sortită să asigure continuitatea lungului şir, probabil că ar fi ţinut-o şi pe mai departe, măcar pentru o vreme, pentru el. Da, şi pentru Al Optzeci şi cincilea, perpetuarea în condiţii cât mai bune a neamului său a reprezentat întotdeauna prima prioritate². Apoi, când, la vârsta de 47 ani a întâlnit-o pe soţia unui marchiz francez, o femelă care îi stăruia în suflet chiar şi după ce îşi astâmpăra setea, chiar şi după ce se despărţea de ea, a constatat cu surprindere că femeia aceea semăna nu numai în felul de a fi, ci chiar şi fizic cu Marie de Fragniol. Semăna mult şi, pe zi ce trecea, semăna tot mai mult. Încât Contele Lorenzzi a ajuns să fie încredinţat că cele două femei nu erau decât una şi aceeaşi şi că doar trupul material al primei ar fi fost înlocuit cu un alt corp. Cu un alt corp şi el aproape identic. Şi, cum Marie de Fragniol a reprezentat întotdeauna zâna sa ocrotitoare, Al Optzeci şi şaselea nu şi-a pus nici o clipă problema că ar putea păţi ceva într-o întâmplare născută din întâlnirea amintirii cu prezentul. Aşa că am fi, într-adevăr, nedrepţi cu Contele Lorenzzi, dacă am pretinde că nu era preocupat tot timpul de Han şi de familie³.