Bastonul contelui (48)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

– Cărţile astea sunt dintre cele aduse de englez la Segrate. Vedeţi dovada? Acum nu mai puteţi spune că eu nu fac decât să bat câmpii! Uitaţi! Pe margini sunt două scrieri diferite. Şi acum am să vă arăt ceva la care n-o să mai puteţi spune chiar nimic! După care a scos din buzunarul de la piept al sacoului larg un plic gros. Astea sunt doar o parte dintre scrisorile celor doi Sir Roosh, scrisorile dintre cel fals şi cel adevărat. Observând noua privire admirativă a scribului, şi furia lui Gio se mai potoli, fiind înlocuită cu o satisfacţie tot mai mare. Iar cea de a treia sticlă din „vinul special”¹ îl făcu să fie tot mai expansiv fericit.

Scribul fu tentat să spună că şi scrisorile conţineau aceleaşi caligrafii, plus încă una diferită. Pentru el, „dovada strigoiului” era într-adevăr clară, dar se abţinu să-şi mai contrazică gazda. Mai ales că era curios şi ce o să debiteze acela în continuare. Poate că totuşi va povesti şi ceva interesant. Şi, oricum, ceea ce spunea proprietarul pensiunii constituia percepţia locală a evenimentului.

– Din scrisorile acestea aflăm multe lucruri. Sunt singurele care ne pot dezlega misterul şi pot să vă spun că am cheltuit o avere să le pot avea, chiar dacă astea nu sunt decât nişte cópii, după cum, desigur, aţi observat. Cópii, necópii, aici e scris totul! Şi Geo se lăsă pe speteaza scaunului, savurându-şi victoria. Vă felicit dacă ştiţi să le descifraţi! O spun nu numai pentru că engleza mea se rezumă la câteva cuvinte necesare să mă înţeleg cu clienţii, ci şi pentru că şi cel de la care am reuşit să obţin aceste hârtii a recunoscut că i-a trebuit un specialist să poată descifra limbajul lor atât de învechit. Dar, bineînţeles, pentru dumneavoastră, în calitate de doctor în istorie, o asemenea scriere nu prezintă nici un fel de dificultăţi.

Dar să ne întoarcem la noaptea aceea! Luigi, aşa cum am spus, a îmbinat toate păsărelele din capul antecesorilor săi. El a stat câteva săptămâni şi a rămas atât de concentrat la acele păsărele, încât n-a mai scos nici un cuvânt, pentru a nu fi deturnat de la gândurile ce-l preocupau. Şi, mai mult decât atât, a încercat să-şi amintească, pe cât putea, de multe lucruri din discuţiile cu Sir Roosh, să aplice cele aflate din scrisorile aceluia cu adevăratul Sir Roosh, aflat la Roma, – CORESPONDENŢĂ CARE N-A ÎNCETAT NICI DUPĂ MOARTEA ENGLEZULUI şi, chiar de veţi zâmbi iarăşi ironic, s-a consultat şi cu englezul, după ce acela s-a prăpădit. Căci el s-a prăpădit doar în percepţia obişnuită a oamenilor… (Scribul s-a abţinut să mai arboreze şi cea mai palidă umbră de zâmbet ironic, mimând, din contră, o privire admirativă.) Bine, multă lume n-a putut pricepe ce s-a întâmplat în noaptea aceea, fiindcă n-a trăit drumul parcurs de Conte şi de urmaşii aceluia. (Scribul a vrut să întrebe dacă gazda sa a trăit acel drum, dar s-a abţinut din nou şi s-a păstrat în postura de ascultător cuminte şi interesat.) Lumea n-are de unde să ştie. Nici cei din Castel n-au putut concepe ce s-a întâmplat cu adevărat.

– Ce s-a întâmplat cu adevărat? nu s-a mai putut răbda scribul.

– Vedeţi? Nici măcar dumneavoastră, domn’ doctor, nu puteţi concepe! Nici măcar dumneavoastră! Eu am citit acele scrisori şi am înţeles.

– Dar de unde le ştii dumneata pe toate astea? tonul scribului era plin de admiraţie.

– Mai uită unul, mai uită altul, însă o comunitate întreagă cum credeţi că poate să uite aşa ceva?!

– Eu nu am avut onoarea de a citi acele scrisori şi tot am înţeles, se băgă în vorbă şi martorul tăcut al discuţiei.

– Ce ai înţeles dumneata? Gio se enervă din nou. Ce ai înţeles?

– Păi, nu ce a înţeles toată lumea de aici. Povestea cu aşa-zisa cădere în altă lume a sufletelor celor ce au murit atunci o spun toţi bătrânii de aici. Fiecare dintre ei mi-a povestit acelaşi lucru!

– Ce ţi-au povestit toţi?

– Că atunci când s-au rotit atât de repede arătătoarele orologiului de deasupra uşii dinspre grădină, s-ar fi produs o acumulare a energiei timpului, aşa cum o maşină se ambreiază înainte de a zvâcni înainte.

– Şi vrei să spui că n-a fost aşa?

– Atunci, de ce nu s-a oprit timpul şi pentru cei ce s-au mai aflat încă în sufragerie, înainte de a o părăsi?

– Domnule, dumneata eşti oaspetele meu. Locuieşti aici de peste trei luni. Îţi plăteşti regulat masa şi casa, aşa că nu vreau să ne certăm. Eu ştiu de ce ai venit. Şi ştiu şi de ce-ţi pierzi de atâta vreme timpul aici. Omul tăcu. Şi domnul din Ucraina a stat la mine mai multe luni. Şi el s-a purtat cinstit, n-am de ce să mă plâng. Dar nici el n-a aflat nimic în stare să-i ateste că ar avea oarece drepturi asupra moştenirii domeniului. De peste două secole tot mai apar pretendenţi, ca muştele la un borcan de miere răsturnat, vă rog să mă scuzaţi. Eu nu pot decât să fiu mulţumit să am un client atât de fidel.

– Vom vedea…, se rezumă să murmure străinul.

– Puteţi să-mi lăsaţi aceste scrisori în noaptea aceasta? întrebă scribul.

– Nici nu le-am arătat nimănui până acum! Îmi pare rău.

– Bine, acum ştiu şi eu ce crede lumea despre cele petrecute în vechea legendă. Totuşi, domnule Gio, ce aţi aflat din scrisorile acestea?

– Am aflat că oamenii de aici nu mint!

– Ce putea să afle din misivele dintre un „strigoi” şi un om viu? se băgă iar străinul în vorbă.

– Misive dintre cele două lumi, îl corectă gazda.

– De unde le aveţi? Cine vă garantează autenticitatea lor? Insistă străinul şi era evident că şi pentru el discuţia aceea era de cea mai mare importanţă.

– Nu, scrisorile acestea par a fi autentice, a spus scribul.

– Vedeţi? O spune asta un doctor în istorie!

– Da? Acolo nu s-a întâmplat nici o dispariţie misterioasă, demnă de literatura S.F.. Acolo s-a întâmplat o crimă.

Poate că norocul străinului a fost că ochii gazdei erau tot mai înceţoşaţi. În curând capul i-a căzut pe masă. Astfel, scribul a putut să citească misterioasele scrisori. Când s-a convins că proprietarul pensiunii a început să sforăie, şi-a tras şi străinul scaunul la masa celor doi şi a încercat să vadă şi el ce se afla scris în misterioasele hârtii. Vreme de câteva minute le-au răsfoit amândoi în linişte. Apoi, scribul a rămas singur.

– E târziu, mă duc să mă culc. Şi aşa nu se înţelege nimic din aceste foi! Noapte bună!

Într-adevăr, nici scribul n-a reuşit să descifreze nici pe departe fiecare frază: o dată din pricina caligrafiilor încâlcite, însă mai ales din pricina limbajului ieşit în mare parte din uz. Totuşi, a rămas aproape toată noaptea acolo. Peste vreo trei ore – uimitor de repede – s-a trezit şi Gio. „Foarte bine, măcar vede că n-am plecat cu comoara lui!” şi-a spus scribul.

– Mulţumesc şi pentru vin şi pentru informaţiile nepreţuite pe care mi le-aţi furnizat!

Gio era perfect treaz. Îşi adună hârtiile, le băgă în buzunarul vestonului, iar cele două cărţi în cutia de carton.

– Se face ziuă. Mă duc să dau de mâncare la animale şi la păsări.

Scribul era mulţumit şi I-a mulţumit din nou lui Dumnezeu că l-a ajutat. Ca de fiecare dată!

Întâmplarea aceea a mai avut un apendice: scribul n-a vrut să plece până să nu afle de ce era atât de sigur străinul că în noaptea aceea a avut loc o crimă colectivă. N-a fost uşor să mai stea de vorbă cu el: deşi până atunci doar ei doi au fost oaspeţii lui Gio, încă în aceeaşi dimineaţă, pensiunea s-a umplut cu un grup gălăgios de studenţi germani, iar când a apărut şi străinul în încăpere, imediat şi-a făcut apariţia şi patronul. De la acesta, scribul nu mai spera să afle nimic interesant: el voia să stea de vorbă doar cu străinul.

Abia după o altă zi, văzându-l că pleacă din pensiune, scribul s-a luat după el. Vremea fiind ploioasă, amândoi se ascundeau după umbrele. Privind în urmă, scribul l-a zărit pe Gio petrecându-i cu privirea din fereastra sălii de mese; umbrelele i-au putut feri de ploaie, însă nu şi de el.

– Ce aţi vrut să spuneţi cu faptul că în noaptea aceea ar fi avut loc o crimă colectivă?

– Dumneavoastră, domn’ doctor, chiar credeţi în bazaconiile cu strigoi, scrisori trimise dintr-o lume într-alta şi dispariţii în neant în urma unor antrenamente cu muzică şi cu grădinărit? Cu orologii care se opresc din acumularea unei prea mari energii?

– Dar de ce tocmai crimă? De ce nu sinucidere în grup? S-au văzut destui membrii ai aceleaşi credinţe care au ajuns la un asemenea deznodământ, la sinucidere colectivă, vreau să spun.